În primul rând, conform concepţiei romano-catolice, Biserica creştină „nu este decât o monarhie absolută” [1] al cărei suveran este papa, ce acţionează potrivit acestui statut [2]. în această monarhie a episcopului Romei „constă toată puterea şi stabilitatea Bisericii” [3], care „nu ar fi putut exista fără ea” [4]. Acest creştinism în sine „se sprijină în întregime pe temelia papismului” [5] şi, mai mult decât atât, „papismul este cel mai important element al creştinismului” [6], „rezumatul şi esenţa sa”.
Autoritatea monarhică a papei ca „suveran suprem şi cap al Bisericii”, „piatra din capul unghiului”, „învăţător fără de greşeală al credinţei”, „vicarul lui Dumnezeu pe pământ”, „păstorul păstorilor”, „mare arhiereu” etc., este cu desăvârşire despotică, întotdeauna executivă şi se întinde în întreaga lume. Această putere se extinde, după orânduirea dumnezeiască („jure divino”) asupra tuturor creştinilor botezaţi din lumea întreagă şi asupra fiecăruia în parte. în consecinţă, această putere dictatorială poate fi exercitată în orice clipă şi direct asupra fiecărui creştin, fie mirean, fie cleric, episcop, arhiepiscop, cardinal sau patriarh; chiar şi asupra fiecărei Biserici de orice tip liturgic şi limbă [10], întrucât papa este primul episcop în orice episcopie din lume [11].
Cei care refuză să recunoască această putere sau nu i se supun „orbeşte” [12] sunt „schismatici, eretici, necuviincioşi şi profanatori; sufletele lor sunt încă de pe acum sortite să fie aruncate în focul cel mai din afară, dat fiind faptul că pentru mântuirea sufletului sunt necesare credinţa că papismul este o instituţie de origine divină, precum şi ascultarea faţă de reprezentanţii acestuia” [13]. Astfel, papa pare să întruchipeze pe acel conducător neobişnuit profeţit de Cicero, pe care, scria el, oamenii vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui [14].
De asemenea, potrivit învăţăturii catolice, „dat fiind faptul că papa are dreptul de a interveni şi de a judeca toate chestiunile duhovniceşti ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult poate interveni în chestiunile lor lumeşti şi materiale” [15]. Datorită acestui fapt, el poate să se limiteze doar la impunerea pedepselor duhovniceşti şi la privarea de mântuirea sufletului a celor care refuză să i se supună, dar „are în acelaşi timp dreptul de a-i constrânge pe credincioşi să i se supună” [16]. Căci „Biserica ţine două săbii: una ca simbol al puterii spirituale, iar cealaltă al puterii laice. Prima sabie se găseşte în mâna preoţilor, iar a doua în mâna regilor şi a soldaţilor. Dar şi aceasta din urmă este supusă judecăţii şi voinţei preoţilor” [17].
Papa, care afirmă că este vicar şi mandatar pe pământ al Aceluia a Cărui „împărăţie nu este din lumea aceasta” [18], al Aceluia care i-a oprit pe Apostoli să exercite până şi cea mai mică stăpânire sau dominaţie asupra credincioşilor [19], se proclamă, cu toate acestea, şi împărat laic, continuând astfel, în persoana sa, tradiţia cezaro-imperialistă a Romei, Cetatea Eternă şi împărăteasa lumii [20].
De-a lungul istoriei, papa a luat în stăpânire întinse domenii şi a purtat cele mai sângeroase războaie împotriva altor împăraţi creştini, cu scopul de a cuceri noi teritorii sau pur şi simplu pentru a-şi potoli setea avidă de putere. De asemenea, a dobândit mii de sclavi şi a jucat un rol principal şi de multe ori decisiv în politica internaţională. „Datoria stăpânitorilor creştini şi a guvernatorilor” era să dea înapoi în faţa „împăratului ales de Dumnezeu” şi chiar să-i cedeze acestuia regatele şi tronul politico-religios, de vreme ce el „a fost pus spre mândria şi întărirea tuturor celorlalte tronuri ale lumii” [21].
Astăzi, împărăţia lumească a papei se rezumă la Vatican, care constituie un stat autonom, cu reprezentanţi diplomatici în ţările celor cinci continente ale lumii, cu armată, arme, poliţie, închisori, cu monedă proprie şi comerţ.
Şi ca o încununare a atotputerniciei lui, papa are şi o altă prerogativă extraordinară, unică în lume, un privilegiu monstruos şi nemaiauzit, pe care nici imaginaţia orgiastică a celor mai decăzute religii păgâne n-ar fi putut vreodată să şi-l închipuie: Papa este, după orânduială dumnezeiască („jure divino”), „infailibil”, potrivit formulării dogmatice a Sinodului de la Vatican din anul 1870 [22]. De atunci, „omenirea trebuie să îi adreseze papei cuvintele pe care mai înainte le adresa Mântuitorului: Tu ai cuvintele vieţii veşnice” [23]. Rezultă că nu mai este nevoie, practic, de prezenţa Duhului Sfânt pentru a călăuzi Biserica „la tot Adevărul” [24], nici de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci există deja un dumnezeu pe pământ, având puterea de a scoate din uz sau chiar a proclama ca înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Cerurilor [25]. în virtutea infailibilităţii sale, papa şi numai el este dreptarul credinţei [26] şi poate proclama, chiar fără acordul Bisericii, oricâte dogme noi doreşte, dogme în care credincioşii sunt datori să creadă orbeşte, dacă vor să se izbăvească după moarte de chinurile iadului [27].
Cardinalul Baronius scria: „Depinde doar de voia şi de bunul plac al Sanctităţii Sale să desemneze ceea ce doreşte să fie considerat sfânt de către întreaga Biserică [28], iar bulele şi pastoralele Sale trebuie socotite scrieri canonice şi respectate ca atare” [29].
De vreme ce papa este infailibil, învăţăturile papale trebuie urmate cu supunere oarbă. Chiar Cardinalul Bellarmino, care a fost proclamat sfânt de Biserica Romano-Catolică, în celebra sa lucrare Theologia expune această chestiune cu cea mai mare naturaleţe: „Dacăîntr- 0 bună zi papa ar cădea în greşeală, îndemnând la păcat şi interzicând lucrarea virtuţilor, Biserica ar fi obligată să creadă că de fapt păcatele sunt bune şi virtuţile rele. Altfel, ar greşi faţă de conştiinţa sa” [30]. Cardinalul Zambarella merge chiar mai departe, afirmând că: „Dacă Dumnezeu şi papa iau parte împreună la un Sinod (…), papa poate face [acolo] cam tot ceea ce ar putea face şi Dumnezeu; (…) papa face tot ceea ce doreşte, chiar şi fărădelegi, şi în consecinţă este mai presus decât Dumnezeu” [31].
Când am terminat de citit toate aceste cărţi, m-am simţit străin în sânul Bisericii mele, a cărei structură organică era limpede că nu avea nici cea mai mică legătură cu Biserica pe care a întemeiat-o Domnul, pe care au organizat-o Apostolii şi urmaşii lor şi pe care Sfinţii Părinţi au înfăţişat-o în chip lămurit. După părerea mea, o astfel de organizaţie papală cu greu ar fi putut să se identifice cu Biserica lui Hristos, întrucât nu era zidită pe piatra care este Domnul însuşi, ci pe nisipul mişcător al unor presupuse privilegii ale papei, pe care chipurile le-a moştenit de la Simon Petru, care însă nu le-a avut niciodată şi nici nu a socotit vreodată că le-ar avea.
Că spune Fericitul Augustin, unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii: „Noi, care suntem creştini atât prin cuvintele cât şi prin faptele noastre, nu credem în Petru, ci în Acela în Care Petru însuşi a crezut. (…) Acesta, Hristos, învăţătorul lui Petru, Care l-a povăţuit pe calea ce duce către viaţa veşnică, Acesta ne este şi nouă singurul învăţător” [32].
Într-adevăr, cum aş fi putut lua vreo clipă în serios infailibilitatea papilor, care uzurpă titlul de „moştenitori exclusivi” ai Apostolului Petru, Apostol despre care, de altfel, chiar Domnul a spus, în anumite situaţii, că nu ştie ce zice [33]? Să fi fost fără de greşeală Simon Petru, pe care l-a mustrat Apostolul Pavel întrucât „era vrednic de înfruntare” [34] din pricină că „nu calcă drept, după adevărul Evangheliei” [35]? Să fie oare infailibili cei care se numesc pe ei înşişi „succesori de drept ai Apostolului Petru la tronul papal şi la episcopia Romei”, atâta vreme cât ştiu prea bine că printre ei sunt nu puţine nume de sminteală, precum cel al papei Marcel, apostat notoriu şi închinător la idoli, care, aşa cum se ştie, a jertfit zeiţei Afrodita în templu şi în faţa jertfelnicului ei [36]? Este oare infailibil şi papa lulius, care a fost excomunicat ca eretic de Sinodul din Sardica [37]? Este infailibil şi Liberius, care a urmat învăţăturilor rătăcite ale lui Arie şi l-a condamnat ca eretic pe Sfântul Atanasie, marele atlet al Ortodoxiei [38]? Este infailibil şi Felix II, despre care Sfântul Atanasie spune că a fost ales papă de trei eunuci şi hirotonit de trei iscoade ale împăratului şi că un om de teapa lui era un candidat nevrednic la alegeri, cunoscute fiind tuturor ideile sale eretice şi, în genere, întreaga lui purtare de antihrist [39]? Sunt infailibili Honoriu monotelitul [40] şi Ghelasie, care a urmat doctrine eretice privind dogma Sfintei împărtăşanii? Infailibil papa Sixt V, care a pus în circulaţie o ediţie a Sfintei Scripturi „corectată de el însuşi pe baza autorităţii date de plinătatea puterii sale apostolice”, ediţie care cuprindea atât de multe rătăciri de tot felul, încât s-a văzut nevoit să o retragă în mijlocul unui mare scandal [41]? Infailibil papa Urban VIII, care a condamnat ca eretică teoria Iui Galilei că pământul se învârte în jurul soarelui [42]? Infailibili papii Zaharia, care a interzis sub ameninţarea anatemei să se creadă că pământul are formă sferică [43] şi Pius II, care a avut admirabila sinceritate să-l înştiinţeze prieteneşte pe împăratul Carol VII al Franţei că nu trebuie să creadă în tot ceea ce spun papii, deoarece de cele mai multe ori vorbesc animaţi de patimă sau din interes [44]? Infailibil papa Pius IV, care a îndrăznit să anuleze Canonul al Sinodului Ecumenic de la Efes [45] şi care a încălcat astfel jurământul dat laîntronizarea sa [46]?
Biserica, şi nu episcopul Romei – spune Sfântul Ciprian – este acea „apă curată şi de viaţă dătătoare, care nu poate fi tulburată şi murdărită pentru că însuşi izvorul din care izvorăşte este pur şi limpede” [47]. Domnul nostru lisus Hristos a făgăduit întregii Biserici, şi nu în exclusivitate papilor, că va fi cu ea până la sfârşitul veacurilor [48]. Şi pentru întreaga Biserică, nu doar pentru Petru şi urmaşii săi, a făgăduit să ceară de la Tatăl Său „Duhul adevărului” [49], acel Duh care povăţuieşte „la tot adevărul” [50] şi la toate câte a învăţat Domnul [51]. Tocmai de aceea şi Apostolul Pavel numeşte Biserica, iar nu pe Petru, „stâlp şi temelie a adevărului” [52]. Tot din aceeaşi pricină Sfântul Irineu învaţă că nicăieri altundeva afară de Biserică nu trebuie să căutăm Adevărul lui Hristos, pentru că „doar în sânurile ei îl găsim cu toată încredinţarea pur, întreg şi nedeformat” [53]. Iar Domnul a spus tuturor Apostolilor şi ucenicilor Săi, şi nu doar lui Simon Petru că: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” [54].
De altfel, pe tot parcursul istoriei Bisericii primare, de la întemeierea ei până la marea schismă, nu există nici cel mai mic precedent al vreunei mari divergenţe sau chestiuni de importanţă majoră legată de credinţă care să fi fost soluţionată de episcopii Romei – lucru de neînţeles, după părerea mea, dacă presupunem că aceştia din urmă ar fi fost cu adevărat recunoscuţi drept adevăraţi întâistătători, absoluţi şi mai cu seamă infailibili, ai Bisericii ecumenice. Or, cunoaştem cu toţii că nici una dintre marile erezii nu a fost învinsă în acest chip, ci fie prin intermediul unui Sinod, fie de vreun Părinte al Bisericii, fie de vreun teolog sfânt. Arianismul, de pildă, a fost condamnat de Sinodul de la Niceea şi nu de papă, care era el însuşi arian. Sinodul de la Efes a condamnat nestorianismul. Sfântul Epifanie i-a învins definitiv pe gnostici, iar Fericitul Augustin a combătut în special doctrinele pelagianismului, etc.
Episcopii Romei nu numai că nu erau judecători în nici una din aceste chestiuni bisericeşti importante, ci de multe ori erau chiar acuzaţi şi judecaţi de către alţi episcopi, Patriarhi sau Sinoade. Astfel, Sinodul din Arelata a hotărât în legătură cu disputa dintre Episcopul Romei şi episcopii Africii în ceea ce priveşte chestiunea rebotezării [55]. Biserica Africii a scris, de asemenea, Episcopului Romei, precum şi celui al Alexandriei, îndemnându-i cu severitate să se liniştească [56]. Patriarhul Alexandriei împreună cu episcopii răsăriteni l-au afurisit pe papa lulius la Sinodul de la Sardica [57]. Papa Honoriu a fost judecat şi dat anatemei în cadrul celui de al Vl-lea Sinod Ecumenic, etc.
Fiind întru totul convins de cele de mai sus – convingere care de atunci nu m-a părăsit niciodată – i-am scris duhovnicului meu prima scrisoare după despărţirea noastră: „Am studiat cărţile pe care Reverenţa Voastră a avut bunătatea să mi Ie recomande. Cu toate acestea, conştiinţa îmi interzice să încalc poruncile lui Dumnezeu, dând crezare unor învăţături omeneşti [59], care nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt cele papiste, ale căror lipsuri provin din dogma absurdă a infailibilităţii. Recunoaştem adevărata Biserică întemeindu-ne pe criterii scripturistice, spune Fericitul Augustin, şi nu pe cele spuse, nici pe apoftegme, nici pe sinoade episcopale, nici pe litera moartă a divergenţelor de opinii, oricare ar fi ele, nici pe semne şi minuni amăgitoare, ci doar pe acelea care sunt scrise în prezicerile profeţilor, în cântări şi în psalmi, în cuvintele Păstorului însuşi, în operele şi învăţăturile Evangheliştilor şi, într-un cuvânt, bazându-ne pe autenticitatea canonică a Sfintelor Scripturi [60]. Acelaşi Părinte scrie împotriva donatiştilor: Nu vreau să mai aud acest «tu spui» şi «eu spun», ci toţi să ascultăm de «aşa spune Domnul». Există, ‘ fără îndoială, Sfintele Scripturi, a căror autoritate o , acceptăm toţi, de care ascultăm şi cărora ne supunem. în acestea, deci, să căutăm Biserica şi pe baza acestora să discutăm divergenţele noastre” [61].
Am încheiat scrisoarea către duhovnicul meu aşa: „Prin urmare, nu mă voi abate niciodată de la ceea ce constituie adevăratul canon creştin pentru încercarea credinţei şi a oricărei dogme: autenticitatea cuvântului lui Dumnezeu şi a Tradiţiei Bisericii Sale [62]. Iar dogmele voastre suntîntr-un total dezacord cu acest canon”.
Răspunsul n-a întârziat să apară: „Nu aţi ascultat sfaturile şi îndrumările pe care vi le-am dat”, se plângea duhovnicul meu, „şi aţi îngăduit Sfintei Scripturi să îşi manifeste în continuare o influenţă primejdioasă asupra sufletului vostru. Cărţile Sfinte sunt precum focul, care, când nu luminează, arde şi înnegreşte (…) şi din acest motiv papii au legiuit, pe bună dreptate, că este o mare amăgire să credem că toţi pot citi Sfintele Scripturi [63], iar teologii noştri confirmă că acestea sunt un nor întunecat, un paravan în spatele căruia chiar şi ateii se pot pune la adăpost [64]. Credinţa în limpezimea Scripturilor reprezintă o dogmă heterodoxă [65], spun păstorii noştri infailibili. Cât despre Tradiţie, nu cred că e necesar să vă mai amintesc că suntem datori să urmăm mai presus şi inainte de toate papei, când este vorba de chestiuni de credinţă, iar nu miilor de sfinţi Grigorie, Hrisostom, fericiţilor Augustin, leronim, etc. [66] şi că, având tâlcuirea dată de Roma pentru toate pasajele din Scriptură – Indiferent dacă această tâlcuire poate să ne pară absurdă sau contrară faţă de însuşi înţelesul textului – trebuie să fim încredinţaţi că deţinem adevărul cuvântului lui Dumnezeu” [67].
Acest răspuns n-a făcut decât să-mi întărească şi mai mult convingerile. în ciuda teoriilor duhovnicului meu, în ciuda tuturor dogmelor Bisericii noastre şi chiar a papei însuşi, nu aş fi lăsat niciodată la o parte cuvântul lui Dumnezeu, care este cu desăvârşire şi fără îndoială drept şi limpede pentru cei care au aflat adevărata cunoaştere [68]. Acesta este cuvântul Luminii [69], care poate apărea ca întunecat doar pentru cei ce merg spre pieirea lor şi „în care dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile” [70]. Sfânta Scriptură este cuvântul vieţii [71], al harului [72], al adevărului [73] şi al mântuirii [74] şi nu voiam să fiu învinuit la Judecată că l-am trecut cu vederea [75].
Ştiam că tocmai această credinţă în Sfânta Scriptură este cea mai dreaptă dintre toate [76] şi absolut sobornicească [77], de vreme ce doar aceasta ajunge, aşa cum spune Sfântul Atanasie, la făgăduinţa adevărului [78]; de aceea şi Sfântul loan Gură de Aur întăreşte: „Având Sfintele Scripturi, este lipsit de minte să cerem alţi învăţători în afară de acestea” [79]. „în ele”, scrie Sfântul Isidor Pelusiotul, „se află tot ce este necesar să cunoaştem” [80] şi „tot ce suntem interesaţi să aflăm” [81], potrivit Sfântului Vasile cel Mare, care adaugă: „este o adevărată nedesăvârşire a credinţei noastre şi dovadă de mândrie să respingem ceva din cele câte sunt scrise în Sfânta Scriptură sau, dimpotrivă, să acceptăm ceva ce nu este scris acolo” [82]. De aici Sfinţii Părinţi trag pe bună dreptate concluzia că „trebuie să credem doar ceea ce este scris în Cărţile Sfinte, iar ceea ce nu este scris în ele să nu căutăm [83], nici să nu întrebuinţăm vreodată” [84].
Lovind în Scripturi, Biserica mea n-a izbutit nimic altceva decât să piardă în ochii mei orice autoritate, din moment ce s-a făcut asemenea acelor eretici despre care Sfântul Irineu spune că „după ce au fost mustraţi de cuvântul lui Dumnezeu, se ridică iarăşi împotriva lui ca să-l condamne” [85]. Marele loan Cură de Aur spune: „Cel care se conformează celor scrise în Sfintele Scripturi, acela este creştin. Cel care luptă împotriva lor merge în afara canonului. Şi dacă vine şi vă spune că Scriptura învaţă ceea ce crede el, atunci, spuneţi-mi, voi nu aveţi minte şi judecată?” [86].
Aceasta a fost ultima legătură cu duhovnicul meu. După aceea am socotit că nu merita osteneala să mai păstrăm corespondenţa şi nu i-am mai scris. Nici el nu a mai cerut să afle ceva despre mine, preferând să nu se amestece mai mult în „neplăcuta mea problemă”, dat fiind faptul că acest lucru i-ar fi afectat, fără îndoială, posibilităţile strălucite pe care le avea de a fi avansat episcop, „cu harul scaunului apostolic” (Apostolicae Sedis Gratia) pe care îl slujise întotdeauna cu atâta credincioşie.
Totuşi, nu m-am oprit aici. începusem să mă „abat” de la abaterea Bisericii mele, urmând un drum din care nu puteam să mă opresc înainte de a ajunge la un liman sigur, cel puţin teoretic.
Drama pe care am trăit-o în acele zile consta în faptul că, deşi simţeam că mă îndepărtez din ce în ce mai mult de papism, totuşi nu aveam nici o altă realitate ecleziastică spre care să mă îndrept. Ortodoxia, protestantismul şi anglicanismul erau pe atunci pentru mine doar nişte idei destul de confuze şi nu sosise încă vremea şi prilejul să mă gândesc că ar putea avea o cât de mică legătură cu convingerile mele personale. În ciuda celor întâmplate, continuam să-mi iubesc Biserica ce mă făcuse creştin şi călugăr. A fost nevoie să aprofundez şi să studiez mai pe larg problema, ca să ajung treptat şi cu durere la descurajatoarea convingere că această Biserică era în realitate inexistentă şi nu ocupa vreun loc în cadrul guvernării papale. într-adevăr, în faţa puterii dictatoriale a papei, autoritatea Bisericii şi a corpului episcopal era practic inexistentă. Aceasta deoarece, potrivit teologiei romano-catolice, „autoritatea Bisericii este autentică şi sigură doar când se armonizează cu voinţa papei. în caz contrar, nu are absolut nici o valoare” [87]. Astfel că, şi cu şi fără Biserică, papa este acelaşi; cu alte cuvinte, papa este totul şi Biserica nimic. Foarte adevărat a scris, cu durere, episcopul Maret: “Schimbând structura Bisericii, îi modificăm şi dogma. Şi de acum înainte va fi mai potrivit să mărturisim la Sfânta Liturghie: Cred în papa, în loc să spunem: Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” [88].
Importanţa şi rolul episcopilor în cadrul Bisericii Catolice constă în faptul de a deţine o poziţie de simpli subordonaţi, de reprezentanţi ai puterii papale, împrăştiaţi în fiecare colţ al lumii, putere căreia i se supun în acelaşi chip ca şi simplii credincioşi. Papistaşii încearcă să justifice această situaţie bazându-se pe o interpretare absurdă a capitolului 21 al Evangheliei după loan [89], potrivit căruia – spun ei – „Domnul i-a dat Apostolului Petru, primul papă, porunca de a păstori mieii şi oile Sale, adică i-a încredinţat slujba de mare şi singur păstor peste toţi credincioşii, care sunt reprezentaţi simbolic ca miei, şi peste toţi ceilalţi, apostoli şi episcopi, care sunt reprezentaţi ca oi” [90].
În Biserica Romano-Catolică, episcopii nu sunt nici măcar succesori ai Apostolilor [91], pentru că „puterile pe care le deţineau Apostolii s-au pierdut odată cu ei şi de aceea nu au revenit urmaşilor lor la vrednicia arhierească. Doar puterea Apostolului Petru, care le subordona pe toate celelalte, a fost transmisă succesorilor lui, adică papilor” [92]. Ca urmare, „există o mare diferenţă între succesiunea Apostolului Petru şi succesiunea oricărui alt Apostol. Pontiful catolic îi este urmaş lui Petru ca păstor de drept al întregii Biserici şi, în consecinţă, are toate puterile cu care l-a investit Acela de la Care Petru le-a primit. în timp ce restul episcopilor nu sunt urmaşi ai Apostolilor în adevăratul sens al cuvântului, deoarece sunt simpli păstori împuterniciţi şi nu poate exista vreun succesoral lor”.
Prin urmare episcopii, nemoştenind nici o autoritate apostolică, nu deţin vreo altă autoritate în afara celei date lor, nu direct de la Dumnezeu, ci prin Suveranul Pontif al Romei: „Puterea episcopilor provine în mod direct şi nemijlocit de la papă” [93].
Acest lucru constituia, după părerea mea, o ofensă nejustificată adusă demnităţii arhiereşti, căreia îi micşora valoarea, sacrificând-o în favoarea sporirii puterii papale.
Nu era nevoie să cunosc în profunzime istoria Bisericii primare ca să înţeleg că dintotdeauna, începând chiar din vremurile apostolice, cinul arhiereilor îşi întemeia puterea pe faptul că „s-au făcut urmaşi Apostolilor şi cârmuiau Biserica cu aceeaşi putere [94] şi cu aceeaşi demnitate pe care o aveau aceia” [95].
Sfântul Atanasie vorbeşte despre slujirea episcopilor ca despre una pe care Domnul a statornicit-o prin Apostoli [96]. Iar Sfântul Grigorie cel Mare învaţă limpede: „Astăzi episcopii ocupă în Biserică locul Apostolilor” [97]. Sfântul Ignatie al Antiohiei spune că puterea apostolică pe care au luat-o episcopii provine de la Dumnezeu Tatăl [98] şi adaugă faptul că episcopul nu se supune nimănui altcuiva decât însuşi Domnului nostru lisus Hristos [99]. Ca urmare, „lanţul de aur care îi uneşte pe credincioşi cu Dumnezeu trece din verigă în verigă de la episcopi la Apostoli, de la Apostoli la lisus Hristos şi de Ia Acesta la Dumnezeu Tatăl” [100].
Această învăţătură a Bisericii, conformă cu Tradiţia, au exprimat-o Sfinţii Părinţi într-un mod atât de clar, încât pentru mine nu mai exista nici o îndoială. E de ajuns pentru aceasta să citeşti vechile cataloage episcopale pe care ni le-au lăsat Sfântul Irineu, Tertulian, Eusebiu, Fericitul leronim, Optat Milevitanul şi atâţia alţi Părinţi şi istoriografi bisericeşti, care au încercat să consemneze şi să descrie amănunţit succesiunile episcopilor ce ocârmuiau diferitele Biserici care fuseseră întemeiate chiar de către Apostoli. După numele Apostolilor întemeietori, au fost consemnate, în ordinea succesiunii, numele tuturor episcopilor fiecărui scaun, până în epoca în care au trăit autorii acestor cataloage.
Aşadar, de ce atâta grijă, atâta interes şi atenţie pentru a demonstra această succesiune apostolică, dacă, potrivit învăţăturii romano-catolice, „puterea Apostolilor s-a pierdut odată cu aceştia şi nu s-a transmis urmaşilor lor la scaunul episcopal” [101]?
Ca urmare logică a învăţăturii papale referitoare la puterea şi influenţa episcopilor, în Biserica Romano- Catolică nici Sinoadele Ecumenice nu au altă însemnătate decât cea pe care papa binevoieşte să le-o acorde. Pentru ei, „Sinoadele Ecumenice nu sunt, nici nu pot fi altceva, decât consilii ale creştinilor, care au fost convocate prin puterea Chiriarhului şi sunt prezidate de acesta” [102]. Şi cum acest chiriarh nu este Dumnezeu, ci papa, în principiu nu poate fi vorba de Sinod Ecumenic dacă acesta nu este convocat şi prezidat personal de papă [103] sau de reprezentanţii săi direcţi [104]. în orice clipă, pe durata unui Sinod Ecumenic, papa – şi numai el – îl poate amâna, muta în altă parte sau dizolva [105]. E de ajuns ca el să părăsească sala spunând: „Nu mai sunt aici”, pentru ca Sinodul Ecumenic să se transforme din acel moment într-o întrunire privată, ba chiar, dacă membrii săi încă mai insistă, într-o consfătuire ilegală şi schismatică [106]. Iar hotărârile Sinodului nu au nici cea mai mică valoare dacă papa nu le acceptă şi nu le ratifică şi dacă nu sunt făcute cunoscute sub pecetea puterii sale [107].
Citind toate aceste lucruri, am început să-mi explic ceva ce până atunci îmi era de neînţeles: faptul că episcopii romano-catolici din toate ţările lumii, adunaţi în anul 1869 la Sinodul de la Vatican, au consimţit la limitarea autorităţii lor şi la transformarea lor în servitori muţi ai Episcopului Romei, acceptând dogma infailibilităţii papale. Explicaţia este că pur şi simplu papa a fost un dictator în Sinod din ziua convocării lui şi până la final, încât a fost cu neputinţă să nu se întâmple ceea ce dorea el sau să se hotărască ceva fără voia sa.
Într-adevăr, acest lucru este dovedit de mărturiile arhiepiscopului german Strossmayer, unul dintre membrii Sinodului, a cărui conştiinţă curată s-a scandalizat văzând cinul episcopal lipsit de putere şi de voinţă liberă în faţă unui papă atotputernic: „La Sinodul de la Vatican nu am avut libertatea necesară. Din acest motiv, nu se poate numi Sinod adevărat, care să aibă dreptul să redacteze hotărâri investite cu puterea de a supune conştiinţele întregii lumi catolice. (…) Tot ceea ce ar fi putut asigura libertatea de exprimare şi de judecată a fost înlăturat cu grijă (…) şi ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, acest Sinod a constituit cea mai scandaloasă încălcare publică a vechii maxime bisericeşti: quod semper, quod ubique, quod ab omnibus [108]. într-un cuvânt, a fost necesară cea mai vădită şi mai detestabilă exercitare a presupusei infailibilităţi papale chiar înaintea proclamării infailibilităţii ca dogmă. La aceasta se mai adaugă faptul că Sinodul nu a fost convocat canonic, faptul că episcopii de origine italiană, împreună cu înalţi demnitari şi oficialităţi au constituit partea majoritară şi dominantă care aproape a monopolizat Sinodul, faptul că Vicarii au fost manipulaţi de cea mai scandaloasă propagandă şi faptul că întregul mecanism al puterii papale, pe care o exercita în acel moment papa la Roma, a contribuit la intimidarea şi la suspendarea oricărei libertăţi de exprimare. Se poate astfel trage limpede concluzia ce fel de libertate de discuţie – condiţie inviolabilă a oricărui Sinod – am avut la Sinodul de la Vatican” [109].
În toată această perioadă de acută criză sufletească îmi abandonasem aproape complet studiile. Ceasurile libere pe care mi le îngăduise regulamentul ordinului meu monahal le-am valorificat în singurătatea şi smerenia chiliei, sporindu-mi cunoştinţele şi aprofundând o materie atât de vastă. Luni întregi am studiat, din surse biblice, apostolice şi patristice, structura şi organizarea Bisericii primare.
Acest efort nu l-am făcut cu totul pe ascuns. întreaga mea purtare era profund marcată de marea nelinişte care mă acaparase cu totul. Nu am ezitat să caut şi în afara mănăstirii acele lucrări şi persoane care ar fi putut în vreun fel să arunce mai multă lumină asupra problemei care mă frământa.
Mai târziu am îndrăznit chiar să dezvălui în parte situaţia mea, însă cu multă înţelepciune şi prudenţă, prin aluzii făcute confidenţial unor oameni învăţaţi ai Bisericii cu care eram prieten. în felul acesta am primit, legat de problema care mă preocupa, sfaturi, judecăţi şi păreri de mare importanţă şi interes pentru mine.
Totuşi, pe cei mai mulţi dintre apropiaţii mei i-am aflat mai fanatici decât îmi imaginasem. Deşi recunoşteau absurditatea întregii învăţături papale, rămâneau cu disperare agăţaţi de ideea că „supunerea datorată papei cere ca mintea să consimtă orbeşte” [110], precum şi de cugetarea lui Ignaţiu de Loyola, părintele iezuiţilor, conform căreia: „ca să avem în toate adevărul şi să nu fim amăgiţi în nimic, trebuie să avem întotdeauna ca principiu statornic faptul că ceea ce vedem ca fiind alb este în realitate negru, dacă aşa hotărăşte ierarhia Bisericii” [111].
Însufleţit de această mentalitate fanatică, în faţa căreia obiecţia logică rămânea neroditoare, un preot iezuit, de dragul prieteniei care ne lega, mi-a mărturisit următoarele: „Ceea ce spui e fără îndoială logic şi clar din toate punctele de vedere şi nu pot decât să admit. Dar noi, iezuiţii, în afara celor trei voturi obişnuite, avem şi un al patrulea, special, mult mai important decât cel al ascultării, al fecioriei şi al sărăciei. Este votul supunerii necondiţionate faţă de papă [112]. Acesta mă sileşte să prefer mai bine să mă duc în iad cu papa, decât în rai cu adevărurile voastre de netăgăduit”.
