A fost odată ca niciodată… așa încep toate poveștile și basmele copilăriei, al căror ecou îl auzim, parcă, și astăzi. Trebuie să recunoaștem că, în orice colț al lumii ne-am afla, în această perioadă aparte a sărbătorilor de iarnă, dorul de casă ne apasă mai mult ca oricând. Fie că suntem în București sau Cluj, Londra sau Roma, nu putem uita mirosul merelor coapte și farmecul primilor fulgi de nea și al poveștilor de la gura sobei. Însă, „povestea” din ziua de 6 decembrie este una mai mult decât reală. Este povestea născută din faptele unuia dintre cei mai cunoscuți și iubiți Sfinți ai creștinismului, un personaj real din istoria de atâtea veacuri a Bisericii noastre: Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.
Răsfoind în aceste zile diverse site-uri și reviste on-line, am observat că foarte puține dintre ele mai amintesc despre Sfântul Nicolae – esența și motivul sărbătorii din data de 6 decembrie – și că majoritatea dintre ele ni-l aduc în față pe „Moș Nicolae”, personajul din poveste care aduce cadouri copiilor cuminți și nuielușe celor care nu au ascultat de părinți. Care este, însă, fundamentul acestor tradiții și cum au luat ele naștere?
Înainte de toate, trebuie să știm că Sfântul Nicolae s-a născut în anul 270 în Patara (Turcia de astăzi) din părinți credincioși, apropiați de Biserică și bogați, fiind singurul fiu al acestora. Tradiția ne spune că, încă din fragedă pruncie, a fost bun la învățătură și i-a plăcut să cerceteze atât Sfintele Scripturi, cât și scrierile Sfinților Părinți, povățuit fiind și de unchiul său, care era episcop. Rămânând orfan de ambii părinți, paradoxal, în loc să păstreze averea pentru a-și asigura un venit sigur până la vârsta maturității, i-a adunat în fața casei sale săracii din localitatea sa și le-a dăruit toate bogățiile moștenite, respectând întocmai cuvintele Mântuitorului: „Vinde toate câte ai și împarte la săraci și vei avea comoară în ceruri” (Luca 18, 22). S-a îndreptat, apoi, către Țara Sfântă, iar de aici a plecat în alte pelerinaje în Egipt și Palestina. Hotărându-se să se retragă în pustie spre o mai multă și atentă osteneală în rugăciune și asceză, Domnul i-a poruncit, prin vedenie, să nu facă aceasta, ci să se întoarcă în patria sa, rânduindu-i misiunea arhieriei. A trecut la Domnul pe 6 decembrie, însă nu cunoaștem cu exactitate anul în care s-a întâmplat aceasta, ci perioada: între anii 342 și 352.
În ceea ce privește tradiția ghetelor pe care copiii le pregătesc cu multă grijă în ajunul zilei de 6 decembrie, aceasta are la baza ei una dintre multele fapte de milostenie pe care Sfântul le-a săvârșit. Se spune că, în cetatea în care viețuia el, trăiau trei fete care, neavând zestre, nu se puteau căsători așa cum prevedea obiceiul locului şi, din cauza acestui fapt, urmau să fie vândute de tatăl lor unor bărbaţi nelegiuiți. Scrierile bisericești spun că Sfântul Nicolae, aflând acest necaz care se abătuse asupra lor, le-a aruncat fiecăreia pe geam, într-o noapte, câte un sac de galbeni, care a căzut, după tradiție, fie în ciorapii puşi la uscat, fie în ghetele așezate în cameră, la căldură. Din acest episod s-a născut, mai apoi, obiceiul ca Sfântul Nicolae să aducă daruri copiilor cuminți și să le lase pe acestea în ghetele atent lustruite și îngrijite.
De asemenea, nuiaua pe care tradiția spune că Sfântul Nicolae o lasă în ghetuțele copiilor care nu au fost foarte cuminți este inspirată dintr-o altă întâmplare reală din viața Sfântului. Ca participant în calitate de episcop la Sinodul de la Niceea din anul 325, Sfântul Nicolae a fost unul dintre puținii ierarhi care a luat cuvântul, contracarând învățătura greșită a lui Arie, care spunea că Fiul lui Dumnezeu nu a fost din veșnicie, ci că Fiul a fost o ființă creată și subordonată lui Dumnezeu Tatăl. Se spune că Sfântul Nicolae a condamnat vehement cuvintele lui Arie, care încerca din răsputeri să-i convingă de realitatea discursului său. Atât de mâhnit a fost Sfântul de atitudinea necredincioasă a lui Arie, încât l-a lovit cu palma peste față, după cum ne spune Sinaxarul: „a îndrăznit în mijlocul soborului a rușina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, lovindu-l pe Arie peste față”. Așadar, nuiaua din zilele noastre nu este altceva decât o amintire a faptului că trebuie să fim atenți la faptele noastre de zi cu zi și că Sfinții, deși sunt mijlocitorii și ajutătorii noștri, sunt și drepți, asemenea lui Hristos, și trebuie să îi cinstim așa cum se cuvine.
Să ne rugăm, așadar, Sfântului Nicolae, să ne dăruiască și nouă bunătate din bunătatea pe care el însuși a primit-o de la Dumnezeu Cel Bun și Multmilostiv și să ne înțelepțească pentru ca zi de zi, ceas de ceas, să o lucrăm în relația cu aproapele nostru.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
