– Cum poţi să înnebuneşti, Gheronda, de dragostea lui Dumnezeu?
– Să te însoţeşti cu… nebuni, ca să te molipseşti şi tu de nebunia lor duhovnicească! Mă voi ruga ca să te văd… nebună de legat! Amin.
Am şi eu o mică experienţă de nebunie duhovnicească, care vine din iubirea dumnezeiască. Atunci omul ajunge la sfinţita „distragere” [e absent faţă de cele petrecute în jurul lui] şi nu mai vrea să cugete la nimic altceva decât la Dumnezeu, la cele dumnezeieşti, la cele duhovniceşti, la cele cereşti. Fiind îndrăgostit dumnezeieşte, este mistuit lăuntric de o flacără dulce şi răbufneşte în afară, nebuneşte, în spaţiul dumnezeiesc al cucerniciei, slăvind zi şi noapte ca un înger pe Dumnezeul şi Ziditorul său.
– Acesta este extaz?
– Da, atunci omul se află în afară de sine, în sensul cel bun. Aceasta este „Ieşi din sine, înfricoşându-te, Cerule!”. Nebunia dumnezeiască îl scoate pe om în afara atracţiei pământului; îl urcă la tronul lui Dumnezeu, iar omul se simte pe sine ca un căţeluş la picioarele stăpânului său, căruia îi linge picioarele cu bucurie şi credincioşie.
Extras din Patimi şi virtuţi– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.
