Necazul este unealta pe care Dumnezeu o ţine în mâna Sa și cu care lucrează așa cum Îi dictează nesfârșita Sa înţelepciune. Pentru fiecare om lucrează în chip diferit, potrivit nevoii fiecăruia.
Necazul cu felurimea lui curăţește și sfinţește pe acel om care cu înţelepciune și întru cunoștinţă îl primește. Adică fiecare necaz al unui creștin este cercetare dumnezeiască care are drept scop mântuirea lui și este trimisă de dreapta Părintelui nostru ceresc, deși firea noastră nu își găsește plăcerea în ea, așa cum leacurile amare nu plac celui bolnav.
Dacă necazul nu ar avea nicio legătură cu noi, cu siguranţă că am fi avut soarta luceafărului. Căci și acela, aflându‑se la înălţimea slavei și a odihnei, a uitat de măreţia lui Dumnezeu și de a sa nimicnicie și neputinţă. „Voi așeza tronul meu deasupra norilor și voi fi asemenea Celui Preaînalt”. Acestea cugetând, a fost aruncat jos de către Dumnezeu. Și cel ce era cel mai luminat dintre Îngeri s‑a făcut demon, satană, diavol, cel mai scârbos dintre toate creaturile lui Dumnezeu, nu prin fire, căci Dumnezeu pe toate le‑a făcut bine foarte, ci datorită voinţei sale viclene și răzvrătite.
Diavolul seamănă în familii văicăreala, neplăcerea, invidia, încăpăţânarea și celelalte. În multe familii există o persoană care tulbură liniștea, pacea și bucuria familiei.
Această sămânţă rea nu a lipsit nici în sfânta familie a Domnului, adică în mijlocul Sfinţilor Săi Ucenici, cum a fost Iuda Iscarioteanul, sămânţă de Dumnezeu ucigătoare.
Diavolul seamănă sămânţa sa în mijlocul grâului. Și în obștile monahale există unul ca acesta, nu pentru că persoana aceasta este rea, ci pentru că, având aceste neputinţe – văicăreală, invidie și celelalte –, devine un organ care tulbură liniștea și pacea celorlalţi.
Toate acestea mărturisesc că suntem surghiuniţi din patria noastră cea adevărată și ne aflăm la școala de corecţie unde se aplică certarea Domnului. Iar cei care vor fi aflaţi încercaţi prin pedepsire vor intra din nou în moștenirea părintească, primind înfierea pe care au pierdut‑o și făcându‑se vrednici de a‑L moșteni pe Dumnezeu. Toţi cei care rămân nepedepsiţi, precum eu, și nu primesc certarea, ci prin faptele lor dovedesc că sunt feciori din curvie, sunt izgoniţi, ca unii ce sunt nevrednici de înfiere, fiindcă au dispreţuit certarea Domnului, și sunt osândiţi. Bunul Dumnezeu, Părintele nostru, să ne învrednicească de partea celor ce au fost cercaţi, a celor ce au primit înfierea, în vecii vecilor. Amin.
Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.
