Atunci când a avut loc prima arătare a lui Hristos către ucenicii Săi, Sfântul Apostol Toma nu era de faţă. Cu toate acestea, şi el s-a învrednicit de vederea lui Hristos după opt zile, adică în Duminica următoare (loan 20, 24-30).
După cum spune Sfântul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arăta ucenicilor atunci când aceştia erau strânşi laolaltă. De aceea, nefiind de faţă, Apostolul Toma nu a putut să-L vadă şi el. în Duminica următoare însă, atunci când se afla printre ceilalţi, s-a învrednicit şi el să aibă parte de această mare experienţă. Prin urmare, suntem sfătuiţi să nu lipsim de la întâlnirile de Duminică, pentru ca să nu păţim şi noi ceea ce a păţit Toma.
Există o motivaţie profundă pentru care Toma nu s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos din prima zi. Aşa cum tâlcuieşte Cuviosul Teofilact, Toma era şovăitor şi considera imposibilă Învierea lui Hristos. Aşadar, el nu ajunsese încă la o asemenea stare duhovnicească încât să-L vadă pe Hristos înviat. Anterior, am subliniat faptul că Hristos Se arăta celor care se găseau într-o stare duhovnicească corespunzătoare, pentru ca arătarea Sa să reprezinte pentru ei mântuire, nu iad. Se pare însă că Toma nu ajunsese încă la maturitatea duhovnicească cerută de o asemenea împărtăşire.
De altfel, faptul că Hristos a întârziat o săptămână până să i Se arate lui Toma a însemnat că i-a lăsat acestuia timp pentru a se pregăti. Hristos a amânat apariţia în faţa lui Toma „pentru ca să fie învăţat de ceilalţi ucenici, iar cele auzite să-l facă mai râvnitor şi, în viitor, să-l facă mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Aşadar, a fost nevoie de o săptămână întreagă pentru ca Toma să primească de la ceilalţi ucenici învăţătura trebuincioasă şi pentru ca să afle cele petrecute în legătură cu arătarea lui Hristos, astfel încât să se aprindă în el o mare râvnă, dar şi să se pocăiască pentru necredinţa sa, iar arătarea lui Hristos să îi fie spre mântuire.
După ce Toma s-a pregătit în mod corespunzător, în momentul apariţiei lui Hristos, el s-a făcut teolog şi a mărturisit: Domnul meu şi Dumnezeul meu (loan 20, 28). Aceste cuvinte arată certitudinea sa privind cele două firi ale lui Hristos unite într-un singur ipostas, pentru că Domn desemnează firea omenească, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiască, şi amândouă aceste firi sunt unite în Hristos înviat din morţi (Cuviosul Teofilact).
Aşadar, Toma nu a fost necredincios în sensul ateismului, ci în sensul că nu era în stare să primească credinţa prin vederea de Dumnezeu. Pentru multă vreme, el s-a aflat la treapta credinţei „din auzite”, dar după aceea a ajuns la credinţa ce se naşte din vederea de Dumnezeu. Există aşadar o mare diferenţă între ateu, care este un om împotriva lui Dumnezeu, şi cel necredincios sau cel neîncrezător, care îşi are credinţa din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.
