Starețul ne amintea întotdeauna de marea virtute a discernământului duhovnicesc.
”Adăugați cunoaștere-discernământ la virtute”, ne spune Apostolul Petru. În Sfânta Scriptură Însuși Dumnezeu pretinde de la noi să avem înțelepciune duhovnicească, neprihănire și luare-aminte: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”.
Mai înainte de orice lucrare să vă conduceți după următorul raționament creștin: „Lucrarea pe care intenționez s-o fac nu este cumva împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva săvârșind-o, îl voi vătăma pe aproapele? Dacă după o cercetare amănunțită conștiința vă va rămâne liniștită, atunci înfăptuiți ceea ce intenționați”, spunea starețul.
Să vă încredințați întotdeauna voii lui Dumnezeu. Să nu vă împotriviți ei, ci să ascultați de ea cu multă luare-aminte. Să țineți întotdeauna calea de mijloc. În niciun caz extremele nu sunt de lăudat. Să nu întârziați în lucrarea mântuirii și să nu amânați din zi în zi pocăința voastră.
Niciodată să nu așteptați și să nu pretindeți dragoste pentru dragostea pe care o arătați, laude pentru smerenia arătată și recunoștință pentru slujirea pe care o faceți. Străduiți-vă să rămâneți fără răsplătiri pământești, ca să nu vă pierdeți răsplata cerească.
Discernământul este un dar neprețuit pe care Sfinții Părinți îl consideră mai presus decât toate virtuțile, de vreme ce cu el sufletul se împotrivește patimilor. Aceeași faptă noi o putem schimba într-un caz în faptă bună, iar în alt caz în rea, dacă nu avem discernământul duhovnicesc. În acest chip și fiecare lucrare devine roditoare sau neroditoare. De pildă, să luăm un nasture. Dacă-l coasem cu ață groasă, va rezista multă vreme. Și astfel lucrarea noastră va fi roditoare. Dacă însă îl vom coase cu ață subțire, atunci lucrarea noastră va fi neroditoare, pentru că nasturele repede se va rupe și va trebui să-l coasem din nou.
La fel se petrece și în rugăciune și în orice altă lucrare, începând de la neglijența cu care face semnul Crucii. Dacă noi îl facem cum se cuvine, cu frică de Dumnezeu și rugăciune, atunci această lucrarea a noastră este mântuitoare, ne povățuiește către Dumnezeu. Dacă însă o facem cu nepăsare, dacă mișcăm mâna repede fără rugăciune, fără rugăciune lăuntrică, atunci jignim măreția lui Dumnezeu și nu primim niciun folos. Prin această lucrare nu facem altceva decât să ne înmulțim păcatele.
Când vă închinați la icoane, luați aminte să nu împingeți pe cineva, căci se mâhnește sufletul aceluia și este distras de la rugăciune. La Biserică mergeți să cereți mila lui Dumnezeu și pentru aceasta luați aminte să nu-l jigniți pe aproapele. Iar atunci când mergeți să vă împărtășiți cu Preacuratele Taine, mai ales atunci, să rostiți cu osârdie Rugăciunea lui Iisus, să nu vorbiți cu nimeni și să nu întoarceți în nicio parte gândurile și privirile voastre. Mergeți și vă împărtășiți cu sufletul liniștit, întristându-vă numai pentru păcatele voastre.
Trebuie să spunem înlăuntrul nostru cu discernământ: Ce să spun? Cum s-o spun? Ca nu cumva să rănesc pe vreun om cu cuvântul meu. „Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău” (Efes. 4, 29), ne învață Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă alții vă jignesc, să nu luați aceasta ca pe o jignire, ci ca pe un medicament pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru voi, ca pe o ocazie de a primi cunună pentru răbdarea voastră, prin care se curăță orice necurăție a inimii.
Starețul știa să folosească orice lucrare a fiilor săi duhovnicești, să primească din ea o lecție pentru a-i învăța pe ceilalți și a-i îndrepta pe toți cei care greșeau. Odată, în timpul săvârșirii unui paraclis înaintea icoanei făcătoare de minuni a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o femeie a început să facă metanii înaintea icoanei. Starețul a oprit-o cu blândețe și i-a spus să nu mai facă niciodată aceasta. Adresându-se ei, le-a explicat tuturor de ce nu trebuie să facem metanii în timpul slujbei.
– Vă gândiți că faceți metanii și primiți binecuvântare, dar în realitate păcătuiți. De ce? Pentru că noi toți stăm și ne rugăm, vorbim cu Maica lui Dumnezeu, iar ea ne ascultă cu luare-aminte. Dar voi furați această vreme de la popor, jignind atât pe cei care se roagă, cât și pe Maica lui Dumnezeu. Pe toate trebuie să le facem cu prudență. Iată acum veți primi sfințenie, dar să nu pierdem Harul – Doamne ferește! – prin graba necumpătată. Sfințenia se pierde atunci când se face zgomot. Trebuie să ne străduim să sădim Harul în inima noastră, astfel încât să prindă rădăcini și să ne hrănească duhovnicește și sufletul nostru să devină luminat, curat și înmiresmat.
Să primim sfințenia cu evlavie și frică de Dumnezeu. Să sărutăm numai la început icoana Maicii Domnului și Crucea. Primind Harul, trebuie să-l păstrăm și să nu ne despărțim de el. Dacă mergi pe Sfântul Munte[1] și vezi un copac mare și sănătos, iar jos lângă el se afla o ramură uscată ce s-a rupt din el, să știi că tot așa devenim și noi dacă ne rupem de Harul lui Dumnezeu. Adică ni se usucă sufletul. Asta o spune și Domnul nostru în Evanghelie: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan 15, 6).
[1] Starețul numea „Sfântul Munte”, un munte ce se afla lângă Mănăstire.
Din Cartea: „Starețul Sava Mângâietorul”.
