Sfânta Evanghelie este prin excelență cartea lui Dumnezeu, care arată foarte clar nouă tuturor oamenilor, care este voia Sa. Ne vorbește Hristos cu însăși gura Sa, aducând lumină și pace în viața noastră. Vom citi pericopa Sfintei Evanghelii și vom tâlcui cuvântul lui Hristos: „Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Şi a zis către ei pilda aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă”[1].
Vedem aici că de Hristos se apropiau. Îl atingeau oameni păcătoși, vameși, desfrânate și mâncau împreună cu El. Și Hristos îi primea cu toată dragostea Sa dumnezeiască și smerenie. Fariseii însă având egoism și mândrie, se sminteau. Socoteau foarte provocator faptul că El îngăduia să se apropie de El și să-L atingă oameni a căror viață era necurată. Însă Domnul și Învățătorul nostru în această pericopă îi vădește ca neavând dragoste, ca neavând smerenie, de vreme ce erau urâtori de oameni și se scârbeau de aproapele lor, chiar dacă erau păcătos, socotindu-se pe sine drepți.
Vedem dragostea lui Hristos întinzându-se și primind cu bucurie pe toți păcătoșii, spunând: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu”[2]. Voia să accentueze că cei pentru care fariseii aveau o astfel de impresie și judecată, prin pocăința lor vor merge primii în Împărăția Cerurilor. Cât curaj și nădejde dă această bunătate a lui Hristos! Cine poate după acestea să susțină că este păcătos și că Dumnezeu nu-l iartă și nu-l primește?
Și pericopa evanghelică continuă despre oaia cea pierdută. „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută”[3]. Omul care avea o sută de oi și din care i-a plecat una, a plecat departe peste munți și văi, lăsând pe cele nouăzeci și nouă, ca să o afle pe cea pierdută. Iar când a găsit-o, a luat-o pe umeri și a adus-o înapoi în turmă, având multă bucurie pentru că a scăpat oaia cea pierdută din gura lupului. Nu se bucură atât de mult pentru cele nouăzeci și nouă care sunt în staul, cât se bucură pentru una. Tot astfel și Dumnezeu, are multă bucurie și împreună cu El se bucură și Îngerii în Ceruri pentru fiecare suflet pierdut ce și-a aflat prin pocăință calea mântuirii.
Suntem păcătoși. Să presupunem că viața noastră durează o mie de ani și îi trăim în desfrânare. Trăim o viață de tâlhar, plină de fărădelegi, necurății și nedreptăți. Și totuși, dacă la sfârșitul vieții acesteia, în ceasul al unsprezecelea ne pocăim și cerem iertare, credeți că Dumnezeu va spune: „Acum ai venit? De vreme ce M-ai disprețuit, acum te-ai întors? Pleacă de aici, nu te primesc!”? Nu numai că Dumnezeu nu face asta, dar ceea ce cere de la omul păcătos, când se întoarce, este să rămână statornic în întoarcerea și pocăința sa.
Noi toți, de la cel mai mare până la cel mai mic, facem fărădelegi și suntem vinovați înaintea lui Dumnezeu. Fiecare cu păcătuiește în felul său, ocărându-L astfel pe Dumnezeu. Nimeni nu face excepție. Și vine preafrumoasa Lui milostivire și le acoperă pe toate. Nu cere nimic altceva decât ne cheamă: „Vino, întoarce-te înapoi! Vino în staul, intră înăuntru fără să te mai uiți înapoi la ce datorezi. Vino-ți în fire, schimbă-ți viața, nu deznădăjdui, nu-ți pierde curajul!”. Legea dragostei lui Dumnezeu spune că atunci când omul se pocăiește, nu mai există datorie, ci toate se șterg, fiindcă niciun păcat nu este în stare să covârșească oceanul iertării și al măreției Lui. Aici este măreția și frumusețea Lui! Una din frumusețile lui Dumnezeu este această nesfârșire a iertării, care o dăruiește oamenilor.
[1] Luca 15, 1-7.
[2] Matei 21, 31.
[3] Luca 15, 4-7.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
