Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire ( I )

1. A Sfântului Paladie

       Cuviosul Părintele nostru Ioan cel din Lycos – despre care, într-un alt capitol ([Trebuie] să fugim de vorbirea cu femeile[1]) se istoriseşte mai în amănunt – ne-a povestit următoarea întâmplare. Era odată în cetate un tânăr, care păcătuia greu şi în tot chipul, dar cu mila lui Dumnezeu s-a străpuns la inimă de multele sale păcate.

Ducându-se în locul în care se aflau mormintele, s-a zăvorât într-unul dintre acestea şi îşi jelea viaţa de mai-nainte, căzut cu faţa la pământ şi înălţând necontenit suspinuri din străfundul inimii. Trecând astfel o săptămână, într-o noapte s-au apropiat de el diavolii care îi vătămaseră până atunci viaţa, răcnind şi zicând: „Unde este acel spurcat care, după ce a umblat îndeajuns în desfrânare, acum, dintr-odată şi la vreme nepotrivită, ni se arată bun şi cumpătat? Iar când nu se mai poate, atunci vrea să trăiască creştineşte şi în bună rânduială? Ce bine mai aşteaptă pentru sine, fiind plin de răutăţile noastre? Nu te scoli degrabă de acolo? Oare nu vei veni împreună cu noi la cele obişnuite? Te aşteaptă desfrânatele şi cârciumarii; nu vii să te desfeţi de poftele tale? Orice nădejde ţi s-a stins şi, dacă te omori în felul acesta, îndată te va ajunge judecata. Pentru ce, dar, te grăbeşti spre pedeap­să, nenorocitule? De ce te lupţi să-ţi vină mai repede osândirea? Ai lucrat toată fărădelegea, te-ai făcut datornic nouă tuturor, iar acum îndrăzneşti să fugi? Nu răspunzi? Nu te alături nouă? Nu ieşi de aici împreună cu noi?” Cum acela stă­ruia în tânguirea inimii^[2] şi nu răspundea, nici nu-şi pleca urechea, diavolii, nimic izbutind, l-au înhăţat şi l-au chinuit cumplit. Şi după ce i-au strivit tot trupul cu cazne, l-au lăsat pe jumătate mort şi s-au dus. Iar el, suspinând din nou, cu pocă­inţă neşovăielnică, a rămas neclintit.

        Între timp îl căutară şi rudele lui, care, găsindu-l şi aflând pricina necazului, stăruiau să-l ducă acasă. Acesta însă nu primi. Apoi, în noaptea următoare, ve­niră iarăşi diavolii şi îi pricinuiră cazne mai grele decât cele de dinainte. Şi după ce rudeniile sale l-au cercetat din nou şi nu l-au înduplecat să se mute din acel loc – zicând el că e mai bine să moară decât să cadă în desfrâul de odinioară – a treia noapte abia scăpă cu viaţă de diavolii care se năpustiseră fără milă asupra lui cu cazne. Văzând dracii că nu dă înapoi, s-au îndepărtat, strigând: „Ai biruit, ai biruit, ai biruit!” Şi de atunci n-a mai întâlnit nici o primejdie, ci a lucrat vir­tuţile în curăţie până la sfârşitul vieţii sale, locuind în mormânt şi fiind cinstit de Dumnezeu cu puteri şi arătări de minuni.

2. Din Viaţa Sfintei Singlitichia

       Zicea fericita Singlitichia că sufletelor nepăsătoare şi trândave la sporirea în bine, care cad lesne şi în deznădejde, trebuie să le aducem laudă şi, dacă arată vreun lucru bun, cât de mic, să ne minunăm de acesta şi să-l mărim. Iar greşelile lor cele mari şi grozave să le numim mici şi neînsemnate. Căci diavolul, voind să strâmbe tot lucrul spre pierzarea noastră, celor silitori şi nevoitori încearcă să le ascundă păcatele şi să-i ducă la uitarea lor, ca să le strecoare în suflet mândria, iar sufletelor celor începători şi neîntăriţi le pune înainte cu prisosinţă păcatele, însoţindu-le cu deznădejdea.

       Prin urmare, pe aceste suflete şovăielnice e potrivit să le mângâiem astfel: trebuie să le aducem aminte de neasemuita milă şi bunătate ale lui Dumnezeu; că mult milostiv este Domnul nostru, milosârd, îndelung răbdător şi Îi pare rău de răutăţile oamenilor^[3]. Trebuie apoi să le aducem mărturii din dumnezeieştile Scrip­turi, care vădesc mila Sa cea de nepătruns către cei care păcătuiesc şi se pocăiesc. Să le zicem că Raav era desfrânată, dar s-a mântuit prin credinţă. Pavel era prigo­nitor, dar a ajuns vas ales. Tâlharul prăda şi ucidea, dar cu un singur cuvânt a des­chis primul poarta raiului. Încă şi despre Matei, despre vameş, despre fiul risipitor şi altele asemenea se cuvine să istorisim şi prin acestea să întoarcem [sufletele] de la deznădejde.

       Însă pe cele stăpânite de mândrie trebuie să le tămăduim prin pilde mai înalte. Căci grădinarii pricepuţi, când văd un răsad mic şi neputincios, îl udă din belşug şi îl învrednicesc de multă îngrijire, spre a creşte şi a se întări; iar când bagă de seamă că înmugureşte înainte de vreme, îi taie de jur împrejur cele de prisos, ca să nu se usuce degrabă. La fel, şi doctorii îi hrănesc pe unii bolnavi cu îndestulare şi îi îndeamnă la mişcare, iar pe alţii îi leagă multă vreme cu nemâncarea şi îi opresc să iasă [din casă].

3. A Sfântului Paladie

       Am aflat despre Moise Etiopianul, cel ce era preavestit între Părinţii din Schit^[4], că înainte de a se face monah era slujitor la un om însemnat. Şi, din prici­na răului său nărav şi a firii sale, sângeroase şi sălbatice, stăpânul l-a alungat. Iar el a plecat, s-a făcut tâlhar şi, pentru puterea lui covârşitoare, a devenit căpetenia celorlalţi tâlhari.

     Între faptele lui de tâlhărie se pomeneşte şi aceasta: Unui oarecare păstor îi pusese gând rău, pentru că, odată, pe când se ducea noaptea să tâlhărească, i-a stat în cale cu câinii turmei. Vrând să-l omoare, căuta cu sârg să afle pe unde îşi paşte oile. De îndată ce a aflat că se găseşte dincolo de Nil, fiind atunci fluviul revărsat şi albia lui lărgită până la o milă, Moise s-a dezbrăcat de cămaşa pe care o purta, punând-o pe cap şi, apucând cuţitul în dinţi, s-a aruncat în apă şi a trecut-o înot. Păstorul, văzându-l de departe înotând, a fugit şi s-a ascuns. Iar Moise, neprinzându-l pe păstor, şi-a întors nebunia către turmă; a junghiat patru berbeci, dintre cei mai zdraveni, i-a legat unul în spatele celuilalt şi a trecut Nilul înot înapoi. Ajun­gând într-un loc descoperit, a jupuit berbecii, a aprins un foc şi a mâncat carnea cea mai gustoasă. Pieile le-a schimbat pe vin şi a băut ca la optsprezece italice^[5] de vin de Saida^[6]. Apoi s-a îndepărtat cale de cincizeci de mile, până la locul unde îşi avea sălaşul tâlhăresc.

       După mai multă vreme, omul acesta, străpungându-se la inimă din pricina unei întâmplări oarecare şi dispreţuindu-şi viaţa de mai-nainte, a îmbrăţişat petre­cerea călugărească. Şi luând chilie în Schit, a arătat nevoinţă desăvârşită. Mai mult, se spune că pe la începutul lepădării sale de lume, după ce îşi luase chilia, au venit peste el patru tâlhari, necunoscând că este chiar Moise. Acela i-a prins, i-a legat, i-a pus pe umeri ca pe un sac plin cu paie şi i-a adus în biserică, înaintea fraţilor, zicând: „Iată, m-am trezit cu aceştia tăbărând asupra mea. Pentru că nu mi se mai îngăduie să vatăm pe cineva, ce porunciţi pentru dânşii?” Fraţii i-au dezlegat şi i-au slobozit. Tâlharii, însă, cunoscându-l pe Moise şi văzându-i pocăinţa, n-au mai vrut să se întoarcă la viaţa de odinioară, ci s-au lepădat şi ei [de lume], după pilda lui, şi au ajuns monahi preaiscusiţi.

       O astfel de nevoinţă a arătat Moise – dar despre aceasta s-a scris şi în altă parte. Iar împotriva diavolilor s-a luptat atât de aprig, urmând toată rânduiala vieţuirii celei aspre, încât a ajuns să se numere împreună cu cei mai mari şi mai de seamă dintre Părinţi şi să fie preot. Şi aşa, strălucind cu mari daruri ale Duhului [Sfânt], s-a săvârşit lăsând şi şaptezeci de ucenici.

4. Din Pateric

Avva Mios a fost întrebat de un ostaş dacă Dumnezeu primeşte oare pocăinţa. Iar el, după ce l-a învăţat cu multe cuvinte, a zis: „Spune-mi, iubite, dacă ţi se rupe mantia, o lepezi?” A răspuns acela: „Nu, ci o cos şi o port iarăşi”. I-a zis Bătrânul: „Dacă tu ai grijă de haina ta, oare Dumnezeu nu se va îngriji de făptura Lui?”

*

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Am făcut păcat mare şi vreau să mă pocăiesc^[7] trei ani”. Îi zice Bătrânul: „Mult este”. Iar cei de faţă au zis: „Până la patruzeci de zile?” Şi iarăşi a spus: „Mult este; ci eu zic că, dacă din toată inima se pocăieşte omul şi nu mai continuă să facă păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu”.

*

       Un altul iarăşi l-a întrebat pe acesta: „Dacă un om cade în vreo greşeală şi se întoarce, îl iartă Dumnezeu?” Şi i-a răspuns Bătrânul: „Dumnezeu, Cel care a poruncit oamenilor să facă aceasta, nu o va face oare mai vârtos El însuşi? Căci a poruncit lui Petru să ierte celor ce greşesc şi se pocăiesc până de şaptezeci de ori câte şapte^[8]”.

*

       Altul, iarăşi, l-a întrebat: „Ce este pocăinţa pentru păcat?” Şi a spus Bătrânul: „A nu-l mai face de acum înainte. Căci de aceea s-au chemat drepţii neprihăniţi, pentru că au părăsit păcatele şi s-au făcut drepţi”.

*

       Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe: „Ce voi face, Avva, că am căzut?” îi zice Bătrânul: „Ridică-te iarăşi”. Zis-a fratele: „M-am ridicat şi iarăşi am căzut”. A răspuns Bătrânul: „Ridică-te iarăşi şi iarăşi”. Şi fratele a zis: „Până când?” Iar Bătrânul: „Până când te va găsi moartea fie lucrând binele, fie căzând. Căci în ce este aflat omul, întru aceasta se şi duce”.

*

       Un frate şedea într-o chilie în Egipt, petrecând în multă smerenie. Şi avea o soră în cetate, care trăia în desfrânare şi pricinuia pierzare multor suflete. Necăjindu-l de multe ori Bătrânii, în cele din urmă l-au înduplecat pe frate să se coboare la ea, că poate, sfătuind-o, va înceta păcatul ce se făcea printr-însa.

        Cum a ajuns Părintele în locul acela, văzându-l oarecare cunoscut, a dat fuga şi i-a vestit surorii sale: „Iată, fratele tău este la poartă”. Înmuindu-i-se inima, ea i-a lăsat pe ibovnicii cărora le slujea şi s-a repezit afară cu capul des­coperit, pentru a-şi întâmpina fratele. Încercând să-l îmbrăţişeze, îi zice fratele: „Buna mea soră, fie-ţi milă de sufletul tău, căci prin tine mulţi se pierd; cum vei putea suferi chinul cel veşnic şi amar?”

      Iar ea, cutremurându-se, îi zice: „Ştii să mai fie de acum mântuire pentru mine?” A răspuns fratele: „Dacă vrei, este mântuire”. Iar dânsa, aruncându-se la picioarele fratelui, îl ruga să o ia cu el în pustie. I-a zis, dar, dânsul: „Pune-ţi acoperământul pe cap şi vino după mine”. Iar ea a spus: „Să mergem [acum], că mai de folos îmi este să umblu în chip necuviincios, cu capul gol, decât să mai intru în locul unde se lucrează nelegiuirea”.

       Cum mergeau ei, fratele o sfătuia spre pocăinţă. Însă văzând nişte călători, care veneau spre dânşii, îi zice: „Pentru că nu toţi ştiu că eşti sora mea, mergi pu­ţin mai înapoi pe cale, până trec cei care vin”. Iar ea s-a îndepărtat. După aceea îi zice: „Să mergem în calea noastră, soră”. Ea, însă, nu-i răspunse. Întorcându-se după dânsa, o află moartă; şi văzu tălpile picioarelor ei însângerate, căci era desculţă. Când fratele le-a vestit Bătrânilor cele întâmplate, aceştia nu cădeau la înţelegere [de s-a mântuit ori ba]. Dumnezeu, însă, i-a descoperit unuia dintre Bătrâni despre dânsa: „Cum nu s-a îngrijit deloc de nici un lucru trupesc, ba chiar şi-a dispreţuit trupul, fără să suspine pentru asemenea răni, i-am primit ei pocăinţa”.

5. A Sfântului Amfilohie, despre a nu deznădăjdui

        Un frate, biruit de curvie, se afla săvârşind păcatul în fiecare zi, însă, tot în fiecare zi, îl îmbuna cu lacrimi şi rugăminţi pe Stăpânul său. Astfel făcând, înşelat de prearăul nărav, lucra păcatul. Apoi, după ce îl săvârşea, venea iarăşi la biserică. Şi privind chipul cel cinstit şi vrednic de închinare al Domnului nos­tru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu lacrimi amare, zicând: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci mă apasă cumplit şi mă răneşte cu amarul plăcerilor. Nu am obraz, Stăpâne, ca să caut şi să privesc chipul Tău cel sfânt şi înfăţişarea cea mai presus de soare a feţei Tale, pentru ca inima mea, astfel îndulcită, să se veselească”.

       Zicând aşa, ieşea din biserică şi iarăşi cădea în mocirlă. Însă nici atunci nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci iarăşi se întorcea de la păcat în biserică şi grăia altele asemenea către Domnul şi Dumnezeul iubitor de oameni, zicând: ..Doamne, pe Tine Te pun zălog de acum, că nu mai fac păcatul acesta. Tu numai iartă-mi, Bunule, câte Ţi-am greşit, dintru început şi până acum”.

       Dar de câte ori făcea aceste făgăduinţe înfricoşătoare, se găsea din nou în păcatul său cel ticălos. Şi se putea vedea preadulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui nemărginită; căci îngăduia şi răbda în fiecare zi neîndreptata călcare de poruncă a fratelui şi nerecunoştinţa sa ticăloasă şi, din multă milă, căuta pocăinţa şi întoarcerea lui deplină. Căci nu doar un an a făcut aceasta, nici doi sau trei, ci vreme de zece ani şi mai bine.

        Vedeţi, fraţilor, îngăduinţa nemăsurata şi nemărginita iubire de oameni a Stăpânului? Cum rabdă îndelung de fiecare dată şi se poartă cu bunătate, îndu­rând grelele noastre fărădelegi şi păcate? Se cuvine a ne cutremura şi a ne minu­na de bogăţia milostivirii lui Dumnezeu; că fratele, după ce făgăduia şi se învoia să nu mai păcătuiască altă dată, se afla mincinos.

       Într-una din zile, pe când se întâmplau acestea, după ce săvârşi fratele pă­catul, veni în fugă la biserică, plângând, suspinând, jelindu-se şi silind milostivi­rea Bunului Stăpân să-l miluiască, pentru ca să scape din mocirla stricăciunii. Şi în timp ce îl ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu, diavolul, începătorul răului şi stricătorul sufletelor noastre, văzând că nu izbuteşte nimic – ci pe ace­lea, pe care el le împleteşte prin păcat, fratele le deşiră prin pocăinţă – i se arătă fără de ruşine înaintea ochilor şi, privindu-l în faţă, striga către cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse Hristoase? Mila Ta cea fără de margini mă biruieşte şi mă năruieşte; pentru că îl primeşti pe acest desfrânat şi stricat, care Te minte în fiecare zi, nesocotind puterea Ta. De ce nu îl arzi, ci rabzi îndelung şi îngădui? Că Tu eşti cel care îi vei judeca pe adulteri şi pe desfrânaţi şi îi vei nimici pe toţi păcătoşii. Cu adevărat nu eşti judecător drept, ci, acolo unde i se pare stăpânirii Tale, judeci strâmb şi treci cu vederea. Pe mine, pentru o mică greşeală a mândriei, de sus, din ceruri, m-ai prăvălit jos, iar acestu­ia, chiar de-i mincinos, desfrânat şi stricat, îi dăruieşti cu seninătate bunăvoinţa Ta, deoarece-i căzut înaintea chipului Tău. De ce Te numesc [oamenii] Judecător preadrept? Căci, după cum văd, şi tu cauţi din multă bunătate la faţa [omului] şi treci cu vederea dreptatea”. Acestea le zicea diavolul, pârjolit de multă amără­ciune şi scoţând flăcări pe nări.

       Apoi a tăcut. Şi de îndată se făcu un glas, ca din altar, zicând: „O, diavole preaviclean şi pierzător, nu te-ai mai săturat de voia ta cea rea, că ai înghiţit în­treaga lume? Încă şi pe cel ce vine la mila negrăită a îndurării Mele te repezi să-l apuci şi să-l înghiţi? Ai tu atâtea căderi de-ale lui încât să tragă în cumpănă mai greu decât cinstitul Sânge, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru el? Iată, junghierea şi moartea Mea au iertat fărădelegile lui. Apoi, când vine la păcat, nici tu nu-l izgoneşti, ci îl primeşti cu bucurie; nu te scârbeşti de el, nici nu-l împiedici, nădăjduind să-l câştigi. Iar Eu, atât de milostiv şi iubitor de oameni, Care am poruncit întâistătătorului Meu Apostol Petru să ierte păcătosului de şaptezeci de ori câte şapte în fiecare zi, oare nu voi ierta? Oare nu-l voi milui pe acesta? Adevăr zic ţie: pentru că aleargă la Mine, nu îmi voi întoarce faţa de la el până când nu mi-l voi face moştenire. Căci M-am răstignit pentru păcătoşi şi mâinile Mele neprihănite pentru ei le-am întins pe Cruce, ca cel ce vrea să se izbăvească să găsească scăpare şi să se mântuiască. De nimeni nu mă scârbesc, pe nimeni nu izgonesc; de mii de ori în zi de-ar greşi şi de mii de ori de-ar veni la Mine, nu va ieşi de aici întristat. Căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”.

        De cum s-a auzit acest glas, diavolul a rămas ţintuit, tremurând şi neputând să fugă. Şi iarăşi se făcu auzit glasul, zicând: „Ascultă, amăgitorule, despre ceea ce zici, că sunt nedrept. Eu cu toţi sunt drept şi în ceea ce îl găsesc pe cineva, întru aceea îl judec. Iată, pe acesta tocmai l-am găsit în pocăinţă, întors, căzut la picioarele Mele şi biruitor asupra ta. Îl voi lua deci şi voi mântui sufletul lui, ca pe al unuia ce nu a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui, crapă de ciudă şi fii ruşinat!” Astfel fratele, cum era aruncat cu faţa la pământ şi se jelea, şi-a dat duhul. Şi, deodată, urgie mare ca văpaia focului a căzut peste Satana şi l-a mistuit.

       Să învăţăm din aceasta, fraţilor, că milostivirea şi iubirea de oameni ale lui Dumnezeu sunt nemăsurate şi [să vedem] cât de bun Stăpân avem. Şi niciodată să nu deznădăjduim, nici să fim fără de grijă pentru mântuirea noastră.

_____________________

[1] Vezi Everghetinos, Cartea a 2-a, Tema 29

^[2] Tradus aici cu „tânguirea inimii”, este starea lăuntrică de străpungere, însoţitor nedes­părţit al omului care simte neputinţa şi netrebnicia firii sale căzute, pricepe cât L-a mâhnit pe Hristos şi se pocăieşte pentru păcate. Despre Πενθος vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul în Cuvântul 7 al Scării.

[3] Man. 7, Ioil 2,13.

^[4] Schitul era una din cele trei pustii ale Egiptului (alături de Chilii şi Nitria) locuite de nevoitori creştini. Tradus în alte locuri „Sketis”, cuvântul desemna la origine mai degrabă un spaţiu geografic de la care şi-a împrumutat numele şi forma de organizare monastică denumită „Schit” (şi astăzi, în Sfântul Munte, schitul este o comunitate de obşti mici adunate fiecare în jurul unui Bătrân, de obicei având şi o biserică centrală, Kyriakon, în care toţi fraţii se adună duminica sau la praznice). Când vorbesc, deci, despre Schit, Părinţii se referă la comunitatea din pustia cu acelaşi nume.

^[5] Unitate de măsură pentru volume egală cu aprox. 0,53 litri.

^[6] Vin provenit din oraşul egiptean cu acelaşi nume.

^[7]  Se subînţelege un chip practic de pocăinţă: cu zăvorâre desăvârşită, post aspru, rugăciune, lacrimi, zdrobirea inimii, etc.

^[8] Mt. 18,22.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 1 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.