Noi suntem vinovați de propria moarte

În istoria Bisericii aflăm multe exemple de oameni care au pierit su­fle­tește, deși ei înșiși au viețuit în vecinătatea Sfinților sau a unor oameni cu trăire și cunoaștere duhovnicească înaltă. Au trăit alături de Sfinți, dar au pierit. Dintre aceștia, cel mai elocvent caz este al lui Iuda Iscarioteanul, care, deși a fost în ceata Apostolilor Domnului, a beneficiat de cuvintele dum­ne­zeiești și a fost martor al puterii și al prezenței Mântuitorului, sfârșind în mod tragic. Și în zilele noastre sunt credincioși care se revendică ucenicii unor părinți duhov­nicești, că au stat pe lângă un mare duhovnic, crezând că numai asocierea cu aceștia conține în sine garanția mântuirii lor. Istoria ne arată că au căzut și cad oameni care stau lângă Sfinți pentru că au fost nepăsători față de ei însiși. În aceste ape tulburi și pe nisip mișcător am putea exclama ca Apostolii Domnului: „Dar cine poate să se mântuiască?” Ideea principală a acestor fapte este că mântuirea nu este în puterea autonomă a omului, a lui este propria moarte. Oricât de tragic ni se pare această realitate, ea este drumul pe care ne-am înscris în mod egoist de la căderea neamului omenesc și toți suntem părtași aceleiași stări. Biruința inerției firii este gândul care trebuie să meargă până la Adam și care trebuie să cuprindă în sine toată omenirea. Nu ne putem disocia de întreaga fire umană, de aceea cea mai plăcută rugăciune înaintea lui Dumnezeu este rugăciunea pentru lume, care-i cuprinde pe semenii noștri.

În noi se proiectează un egoism cosmic, care curge în istorie de la Adam, iar rugăciunea trebuie să aibă și ea caracterul cosmic, adică să cuprindă toată omenirea. O astfel de rugăciune, născută din conștiința că toți moștenim căderea adamică, devine o comunicare ființială cu toți oamenii, o comunicare care răzbate văzduhul către Dumnezeu. Ea devine, în același timp, și o atotcunoaștere, nu în sensul celei dumnezeiești, ci prin analogie cu poruncile Domnului, că în împlinirea uneia singure stă respectarea tuturor poruncilor, iar în încălcarea uneia stă nesocotirea tuturor. Căderea cumplită a omului nu este neapărat lucrarea păcatului, ci indiferența și nesocotirea poruncilor și învățăturilor Domnului Hristos privitoare la om. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov vorbește de necesitatea ca omul să devină universal și explică: „Viaţa duhului celui ce se roagă poate şi chiar trebuie să capete dimensiuni cosmice, care cer de la noi împlinirea poruncilor Evangheliei lui Hristos. În El, omul devine cu adevărat universal: nu în sensul sincretismului filosofic, ci după dimensiunea şi scara cuprinderii existenţei reale; după apropierea de ultimele limite ale existenţei vii în duh”.

Poruncile lui Hristos conțin în ele viața veșnică, nu sunt doar limitări, jaloane prohibitive, ci sunt un ghid către existența iubitoare. Prin contrast, voia omului manifestată dezordonat are în sine sâmburele morții. Tot prin comparație, logica omenească este complicată și înlănțuită cu multe incoerențe, pe când voia lui Dumnezeu se exprimă cât mai simplu și cuprinzător, are o cuprindere universală.

Cuviosul Sofronie spune: „Răspunsul scurt al lui Dumnezeu conţine în sine esenţa lucrului. Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet un nou şi deosebit sentiment al existenţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. Atingerea de noi a energiei creatoare dumnezeieşti ne creează din nou. Cunoaşterea primită de noi pe această cale nu poate fi asemănătoare cu înţelegerea filosofică: împreună cu înţelegerea situaţiei, se comunică întregii fiinţe omeneşti un alt mod de existenţă: vederea lui Dumnezeu se îmbină cu torentul iubirii rugătoare către El”.

Marius Nedelcu

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
40
Shares
Previous Post

Omul drept devine sfânt prin iubirea vrăjmaşilor

Next Post

Rodul rugăciunilor Sfinției Voastre

Related Posts