Preot Ioan Istrati
Azi au venit la Biserică doi tineri foarte frumoși. Țineau în brațe o mogâldeață mică te tot. O fetiță de o lună și ceva. Avea niște mânuțe cât niște fire de iarbă. Păpușica dormea. Am împărtășit-o și tare i-a mai plăcut Sângele lui Dumnezeu.
Oamenii mi-au spus:
– Părinte, ea e rodul rugăciunilor Sfinției Voastre.
Eu care am sute de bebeluși pentru care m-am rugat, nu mai știam de ei. Apoi mi-au amintit cum au așteptat în zadar câțiva ani, cum le-am dat canon de rugăciune, sarcina în care mi-au scris mereu.
– Și cum o cheamă?
– Eva Ioana, Părinte, pentru rugăciunile Sfântului Ioan Rusul și pentru stăruința dumneavoastră.
Am pus mâna pe fruntea Îngerului. Am simțit o bucurie tainică, un fior de mulțumire. I-am luat apoi la rugăciune. Am pus fesul Sfântului Ioan Rusul pe copilaș. Era așa micuță, că fesul era ca o pelerină pe ea. Copilul a inspirat adânc prin somn, apoi a suspinat ca o recunoștință adusă celui mai bun Sfânt din viața noastră.
