Cât de mult m‑a ajutat această poruncă de a păstra tăcerea! „Când vei ieşi din sihăstria noastră, îmi spunea Stareţul, să nu vorbeşti cu nimeni, oricine ar fi el. Cel mult ai voie să spui «nu am binecuvântare»”. Păzind cuvântul Stareţului, am fost ferit de toate cursele, căci unii bătrânei simpli aveau şi puţină viclenie, fiindcă încercau să ademenească vreun călugăr tânăr, pentru a face obşte.
Dacă nu aş fi avut de la Stareţ porunca tăcerii şi aş fi vorbit cu ei, m‑ar fi adăpat negreşit cu otravă. Cum? Mi‑ar fi spus că Stareţul meu este înşelat, că nu merge bine, că nu trăieşte aşa cum trăiesc şi ceilalţi părinţi athoniţi. Căci pe atunci majoritatea părinţilor socoteau trezvia şi Rugăciunea minţii lucruri primejdioase, deopotrivă cu înşelarea. Cu astfel de cuvinte ar fi surpat înlăuntrul meu, prin războiul gândurilor, credinţa şi încrederea mea în Stareţ.
Toate aceste zvonuri circulau pe atunci în Sfântul Munte, dar nu ajungeau până la urechile mele, deoarece mă păzea porunca Stareţului. Nu‑i lăsam să deschidă discuţii, căci le spuneam: „Nu am binecuvântare să vorbesc”. Fireşte că cei mai mulţi bătrânei şi părinţi se enervau, dar pe mine nu mă interesa. Pe mine doar un singur lucru mă preocupa: păzirea cuvântului Stareţului. Cât de mult m‑a păzit cuvântul său! O singură poruncă am păzit, şi totuşi aceasta a fost mântuirea mea. Mai târziu, când am crescut şi am ieşit afară şi îmi spuneau cuvinte împotriva Stareţului, nu mai puteau să‑mi facă rău, fiindcă cunoscusem foarte bine cine era Stareţul meu. Se înrădăcinase în mine sfinţenia sa. Eram deja curăţit prin învăţătura sa cea lipsită de înşelare şi de aceea mă întristam pentru neştiinţa lor.
Dar porunca tăcerii nu interzicea doar discuţiile cu oamenii din afara obştii noastre, ci, fiindcă Stareţul văzuse cât de mult folos pricinuieşte aceasta, ne interzicea chiar şi discuţiile dintre noi. Doar pentru lucruri absolut necesare puteam rupe tăcerea.
Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
