Nu există un context (ne)favorabil pentru pocăinţă sau un moment anume.
Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei.
O altă femeie desfrânată a venit de bunăvoie la Hristos, a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei.
Alteori s-a întâmplat ca în mers să se pocăiască cineva, cum a fost cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 ani.
Zaheu era în copac când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să se pocăiască.
Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea minunată, a căzut în genunchi, strigând: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).
Iar tâlharul de-a dreapta nici nu se mai putea mişca, nu putea face niciun gest, ci doar a strigat către Iisus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).
După Înviere, Toma se pocăieşte la vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Pocăinţa nu cere un timp sau un loc anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă onestă şi deschisă.
