Luminița Aldea
Tata, cât era încă viu, se ruga întotdeauna în picioare afară, cu fruntea spre cer. Dimineața cu fața la răsăritul soarelui și seara privind cerul plin de stele și luna. Rugăciunea o spunea tare, clar și nu părea conștient că mai este ceva sau cineva în jur. El pe pământ, Dumnezeu în cer și rugăciunea lui scară între lumi. Cred că de la el am înțeles ce înseamnă să te rogi din inimă, să te rogi cu toată ființa ta.
Nu spunea cuvinte multe. Nu cerșea și nu se umilea. Vorbea cu Creatorul și se prezenta demn în fața Lui. Cred că așa a învățat să se roage pe munți când a fost cioban și așa i-a intrat în sânge, mai ales că viața lui pe munți a început pe la nouă ani. Nu cred că în stână se punea în genunchi. Mai frumos era să iasă afară și să-și facă din răsărit și din cerul cu stele catedrala rugăciunii lui. O, Doamne, cum mulțumea tata în rugăciunea lui pentru răsărit, pentru pâine, pentru ploaie, pentru holde, pentru sănătate și pentru tot ceea ce primise în dar de la Dumnezeu în acea zi și cum sunt cuvintele mele prea sărace pentru a scrie despre asta!…
Noi, cei din familie, eram vrăjiți de felul tatei de a se ruga și uneori șopteam unul altuia cu mirare și sfială:
– Auzi cum se închină tata!?…
Mari fiind, când treceam pe acasă, ne luam Împărtășania cu rugăciune auzindu-l și plecam mai puri. Consideram că rugăciunea tatii e un secret și o bogăție doar a familiei noastre, dar ne-am înșelat. La puțină vreme după ce tata a murit, o femeie care o mai ajuta pe mama din când în când la treabă i-a spus:
– Tanti Aglăiță, eu de la badea Culiță am învățat să mă rog…
Mama a privit-o cu neîncredere. Ea a adăugat:
– De la el am învățat „Tatăl nostru”. Am învățat să spun rugăciuni ca el.
Mai apoi a aflat mama că vecinilor de la două case de peste drum le lipsește rugăciunea tatei. Se obișnuiseră să îl asculte dimineața și seara…
Să nu vă imaginați că tata era un Sfânt. Era un om păcătos ca toți oamenii, doar că se ruga ca Sfinții.
***
Când zăcea, venea la tata un vecin să mai stea de vorbă cu el. Vecinul pleca întotdeauna plângând. Tata, deși zăcea, rămânea râzând.
– Culiță, murim! se văita vecinul și începea a boci.
– Nu te sclifosi, Neculai! E rândul nostru, că doar nu om trăi cât pietrele! îi spunea tata senin.
Omul bocea și mai tare.
– Gata, Neculai! E moartea pe ulița noastră! Pe tine te ia primul, că și la armată ai plecat înaintea mea! râdea tata întins între așternuturi și rămas numai oase. Omul ieșea buluc din casă plângând în hohote.
***
Odată am stat cu tata când zăcea. L-am așezat într-un fotoliu. Picioarele i le-am învelit cu o pătură. Era conștient și m-a cunoscut. Îmi țineam mâna pe marginea fotoliului și am așezat mâna lui rece ca gheața și foarte grea peste mâna mea. M-a întrebat despre copii, dacă sunt bine. I-am răspuns că da. Apoi a spus:
– Oare voi mai trăi să citesc despre tine și cărțile tale în ziar!?… Tu o să poți trăi toată viața așa, cu scrisul!?
Nu i-am răspuns nimic, doar i-am zâmbit pentru că știam amândoi că el își dorește mult să am succes cu scrisul, după ce ani în șir tot ce a spus despre el era: „Copchilă, ai grijă ce prostii scrii în cărțile tale, să nu mă faci de râs!” Înainte de a muri înțelesese că scrisul este pentru mine ceea ce a fost ciobănia pentru el, adică pasiuni pentru care am venit pe pământ.
– Luminița, pregătește-mi hainele! mi-a cerut șoptit, dar ferm.
– Ți le pregătesc, tată, dar unde vrei să mergi?
– Hainele pentru sicriu, mi-a răspuns tot șoptit, dar senin de parcă îmi cerea cel mai obișnuit lucru posibil. Trebuie să plec.
– Nu, tată. Mai este mult până atunci, i-am răspuns omorându-mi un suspin în gât și ignorând greutatea mâinii lui reci ce strivea mâna mea fierbinte. O să te faci sănătos și o să mergi pe munte la stână. O să te ducă Sergiu… (unul din frații mei).
– Nu mai este. Mi-a spus Mântuitorul că trebuie să plec…
Nu știam ce să spun. Nici el nu a mai spus nimic. A devenit letargic. Brusc a ridicat capul și m-a privit cu ochii exagerat de mari. Mă uitam și eu în ochii lui. Am exact ochi ca ai tatei, am gândit.
– Unde e căciula mea?
– Nu știu. Am s-o întreb pe mama.
Vreau să i-o las lui Adrian (alt frate). Vreau să îi rămână lui de la mine.
Iar am tăcut. Nici nu știi ce să mai spui în asemenea momente. Cuvintele nu își au niciun rost.
A venit fratele meu Sergiu și împreună l-am pus în pat. L-am învelit bine să i se încălzească mâinile reci.
– Sergiu, cheamă-l pe băiatul lui Dragoș cu trâmbița!
– De ce, tată? a întrebat fratele meu.
Răspunsul tatii m-a cutremurat și pe mine, și pe Sergiu și a fost momentul când nu ne-am putut stăpâni niciunul din noi lacrimile:
– Ciobanii nu se duc la groapă cu trâmbiță!?…
– De ce, tată? a întrebat fratele meu.
Răspunsul tatii m-a cutremurat și pe mine, și pe Sergiu și a fost momentul când nu ne-am putut stăpâni niciunul din noi lacrimile:
– Ciobanii nu se duc la groapă cu trâmbiță!?…
Eu am înțepenit. Pentru o clipă l-am privit pe fratele meu, apoi amândoi pe tata. Sergiu a avut puterea să îi mângâie blând și cu tot dragul fruntea…
În alte zile spunea să îi aducă fluier să-i cânte când o fi și să nu îl ducă la groapă cu mașina, ci cu o căruță cu doi cai suri.
Își plănuia senin moartea și nu își plângea niciodată soarta sau viața. Considera că a încheiat totul aici. Că e timpul plecării…
În fiecare seară de priveghi i-a cântat fluier la cap cum și-a dorit. Pe drum spre veșnicie a fost dus cu doi cai suri și cu tânguiri de fluier și trâmbiță, așa cum se duc ciobanii spre veșnicie…
***
Tot azi mi-am amintit cum groparul stătea lângă groapa tatii și nu începuse a da pământ peste el. Ne-a spus șoptit:
– Nașu (tata îl botezase) îmi spunea Duminica la Biserică râzând: „Ai grijă, finule, prima lopată să o dai cu milă…”
După ce ne-a spus asta a aruncat primii bulgări peste sicriu și a făcut-o de parcă ar fi aruncat fulgi, nu pământ. Îi îndeplinea tatei rugămintea.
Nu, tata nu era un Sfânt. Era un păcătos ce se ruga ca Sfinții și mie azi mi-a fost dor de m-a durut inima de rugăciunea tatii…
Sursa: http://republica.ro
