Nu trebuie să aibă cineva în vreun lucru încredere în sine însuși, ci în toate să se împărtășească de povața Părinților; iar cele tainice ale inimii să le mărturisească cinstit, fără să ascundă nimic ( IV )

4. A Sfântului Efrem [Sirul]

       Frate! Ia aminte la tine însuţi ca nu cumva să ţi se nască în inimă cuget viclean şi, căzând la învoială cu un asemenea gând, să îl ascunzi Părintelui tău duhovnicesc. Aşa a păţit unul dintre cei de demult, luând din cele afierosite lui Dumnezeu şi ascunzându-le în cortul său^[1]; asemenea şi Ghiezi^[2], sluga prooro­cului Elisei. Dar nu s-au putut ascunde de Dumnezeu şi nici de oameni. Au lucrat răul în ascuns şi au primit răsplata pe faţă. Primul a fost ucis cu pietre împreună cu toţi ai casei de către tot poporul, iar celălalt a moştenit lepră, el şi toţi urmaşii lui în veci. Căci este nemincinos cel care a spus: Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera^[3].

5. A Sfântului Isaac Sirul

       Frate, de greşeşti în vreun lucru, nu minţi de ruşine, [ascunzându-l], ci pune metanie, zicând: „Iartă-mă!”; şi atunci greşeala trece. Să nu ai un lucru pe buze şi altul în inimă. Căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit^[4], ci toate le vede, şi pe cele ascunse şi pe cele vădite. Tot gândul, sau necazul, sau voia, sau îndoiala, nu le tăinui, ci le mărturiseşte slobod către Avva al tău; iar ceea ce auzi de la dânsul sârguieşte-te să faci cu credinţă şi astfel se va uşura războiul de la tine. Duhurile cele viclene n-au altă bucurie, decât să-şi treacă omul sub tăcere gândurile, fie bune, fie rele. Supune-ţi inima Părinţilor tăi şi harul lui Dumnezeu se va sălăşlui întru tine. Nu-ţi închipui că eşti înţelept, ca să nu cazi în mâinile duşmanilor. A tăcea şi a nu-ţi mărturisi gândurile, te face vădit că râvneşti cinstea lumii şi slava ei cea ruşinoasă; pe acestea, însă, le izgoneşte de la dânsul cel ce are îndrăznea­lă să-şi mărturisească gândurile către Părinţi. Împărtăşeşte-te pururi de povaţa Părinţilor tăi şi vei petrece tot timpul în odihnă.

6. A Sfântului Ioan Casian

       Este dovadă de adevărată smerenie să descoperim Părinţilor nu numai faptele, ci şi cugetele noastre. Lucrarea aceasta îl găteşte pe monah să umble pe calea cea dreaptă, fără de vătămare sau poticnire. Căci e cu neputinţă ca cel care îşi rânduieşte viaţa după judecata şi gândul celor mai bătrâni să cadă în înşelă­ciunea dracilor. De altminteri, numai şi acest lucru, adică a-şi face vădite şi a-şi descoperi cineva gândurile rele Părinţilor, le veştejeşte şi le face neputincioase. Precum şarpele scos la lumină dintr-un ascunziş întunecat se sileşte să fugă şi să se facă nevăzut, tot astfel şi cugetele viclene, care sunt vădite prin mărturisire şi spovedanie curată, fug de la om.

       Ceva asemănător mi-a povestit despre el însuşi şi Avva Serapion: „Când eram mai tânăr şi şedeam împreună cu Avva al meu, după ce mâneam şi mă ridicam de la masă, din lucrare diavolească, furam un pesmet şi îl mâncam pe as­cuns, fără să ştie Avva. Cum am continuat să fac aşa vreme îndelungată, stăpânit [de patimă], nu mă puteam nicicum înfrâna; numai conştiinţa mă osândea, dar Bătrânului mă ruşinam să-i spun.

       S-a întâmplat, însă, prin iconomia iubitorului de oameni Dumnezeu, să vină nişte fraţi la Bătrân pentru folos şi să-l întrebe despre gândurile lor. Bătrânul le-a răspuns că nimic nu-i vatămă pe monahi şi nu-i bucură pe draci mai tare decât ascunderea gândurilor de Părinţii duhovniceşti. Apoi le-a vorbit şi despre înfrânare. Eu, auzind cele spuse, mi-am venit în sine şi m-am gândit că Dumnezeu i-a descoperit Bătrânului păcatele mele. Străpuns la inimă, am început să plâng. Am scos din sân pesmetul pe care aveam răul obicei să-l fur şi, aruncându-mă la pământ, am cerut iertare pentru păcatele săvârşite şi rugăciune pentru a fi păzit pe mai departe. Spune Bătrânul: «O, fiule, chiar fără să vorbesc eu, mărturisirea ta te-a slobozit; iar pe diavolul ce până acum te rănea prin tăcerea ta, o dată ce ai spus cele ale tale, l-ai înjunghiat. De acum nu va mai avea loc în tine, de vreme ce a fost scos la vedere din inima ta».

       N-a sfârşit bine Bătrânul vorba şi, iată, lucrarea diavolului s-a făcut văzută ca o pară de foc care mi-a ieşit din sân şi a umplut casa de duhoare, încât cei de faţă credeau că arde acolo mulţime de pucioasă. Atunci a spus Bătrânul: «Prin semnul acesta Domnul ne-a făcut cunoscută în chip vădit adeverirea vorbelor mele şi a slobozeniei tale». De atunci, într-atât s-a îndepărtat de la mine patima lăcomiei pântecelui şi pofta aceea diavolească, încât nici măcar în cuget nu mi-au mai venit vreodată”. Învăţăm, deci, din cele spuse că nu este altă cale de mântuire decât a ne mărturisi gândurile către Părinţi şi a nu nesocoti predania strămoşilor. Căci şi aceştia, mişcaţi nu de propriul lor gând, ci de Dumnezeu şi de Scripturile insufla­te, au lăsat moştenire urmaşilor să ceară sfat celor mai sporiţi.

       Ne este cu putinţă să aflăm aceasta şi din multe altele ce sunt aşezate în Scriptura de Dumnezeu insuflată, dar mai cu seamă din istorisirea despre Sfântul Prooroc Samuil^[5]. Acesta fusese afierosit de mic lui Dumnezeu de către maica lui. Fiind învrednicit să audă glas dumnezeisc, nu şi-a crezut gândului, ci, după ce a fost chemat o dată şi apoi a doua oară de către Dumnezeu, a alergat la Bătrânul Eli şi s-a pecetluit cu învăţătura acestuia, primind rânduială cum să răspundă lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a vrut ca cel pe care El însuşi îl che­mase, socotindu-l vrednic de Dânsul, să fie îndrumat cu dreptarul şi învăţătura Bătrânului, ca prin aceasta să fie limpede povăţuit spre smerenie.

       Dar şi pe Pavel, pe care Hristos însuşi l-a chemat şi cu care a vorbit, cu toate că putea îndată să-i deschidă ochii şi să-i descopere calea desăvârşirii, îl trimite la Anania şi îi făgăduieşte că de la el va afla calea adevărului, spunându-i: Intră în cetate şi acolo ţi se va spune ce trebuie să faci^[6]. De aici ne învaţă să ur­măm călăuzirea celor sporiţi. Lucrul acesta l-a deprins [din cele întâmplate] şi Apostolul, împlinindu-l după aceea prin faptă, după cum scrie despre el însuşi: M-am suit la Ierusalim să-i văd pe Petru şi pe Iacov. Şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar^[7]. Vai! Vasul ales, cel care a fost ridicat până la al treilea cer şi a auzit de la Dumnezeu cuvinte de negrăit, cel pe care îl însoţea harul Duhului, întărind cuvântul învăţăturii prin semnele ce-i urmau, acesta mărturiseşte că are nevoie de sfatul apostolilor de dinaintea lui.

       Cine, deci, e atât de trufaş şi de mândru ca, auzind acestea, să nu se cu­tremure şi să nu se teamă ca de gheena focului şi de osânda veşnică, a umbla vreodată [mânat de] propria părere? Căci Domnul nu descoperă nimănui calea desăvârşirii, decât dacă e călăuzit pe aceasta de Părinţi duhovniceşti, după cum porunceşte şi prin prooroc: Întreabă-l pe tatăl tău şi te va povăţui; pe bătrânii tăi şi îţi vor spune^[8].

7. A Sfântului Varsanufie

      Un frate a întrebat pe un Bătrân, zicând: „Am fost trimis în Cetatea Sfântă^[9] cu o anumită treabă a mănăstirii şi am coborât până la Iordan să mă rog, fără a lua dezlegare de la Avva pentru aceasta. Oare am făcut bine sau nu?” A răspuns Bătrânul: „Eşti dator să nu mergi nicăieri fără încuviinţare. Cele fă­cute după propriul gând, chiar de par a fi bune, nu sunt pe placul lui Dumnezeu. A păzi porunca lui Avva care te trimite este deopotrivă rugăciune şi slujire a lui Dumnezeu, Cel care a spus: Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis pe Mine^[10]”.

       A întrebat fratele: „Dacă plec undeva departe şi uit să-l întreb pe Avva unde trebuie să înnoptez, ce să fac?” A răspuns Bătrânul: „Trebuie să fii cu luare aminte la toate lucrurile pe care le întâlneşti şi, astfel, pe fiecare să-l faci spre fo­losul sufletului. Negreşit, însă, [să nu gândeşti] ca şi cum ai face bine, ci asemenea celui care calcă porunca, de vreme ce îndrăzneşti să faci ceva fără încuviinţare. În acest chip primeşte şi Avva înştiinţare să te ierte”.

       A întrebat din nou fratele: „Ce este cunoştinţa cu nume mincinos^[11]?” Şi a răspuns Bătrânul: „Cunoştinţa cu nume mincinos este să-şi creadă cineva pro­priului gând, cum că aşa ar sta lucrurile. Şi de vrea cineva să se izbăvească de ea, să nu se încreadă nicicând în propriul gând, [crezând] că ar judeca bine. Şi să-şi zică: «Sunt batjocorit de demoni ca să-mi cred gândului că am cunoştinţa cea adevărată şi să nu îi întreb pe Bătrâni. Pentru ca din aceasta [dracii] să mă dea cu capul de pământ şi în altele. Bătrânul a spus adevărul, căci grăieşte de la Dumnezeu şi nu-i batjocorit nicicum de demoni. Gândul meu, însă, este batjocu­ră şi bătaie de joc»”.

8. Din Pateric

       Un frate era de multă vreme războit de dracul curviei şi, deşi se ostenise mult, nu putuse să se izbăvească de acesta. Într-o zi, cum stătea la slujbă, a simţit că-i supărat iarăşi de patimă. S-a gândit atunci să biruiască asuprirea diavolului şi să le ceară fraţilor să se roage pentru dânsul, doar va afla vreo izbăvire de pati­mă. Astfel, a nesocotit orice fel de ruşine, s-a dezgolit înaintea tuturor fraţilor şi a dat în vileag lucrarea Satanei, spunând: „Rugaţi-vă pentru mine, Părinţi şi fraţi; căci, iată, am paisprezece ani de când sunt astfel războit”. Şi pentru smerenia ce a arătat-o, deîndată războiul a plecat de la dânsul.

*

      Alt frate a fost deopotrivă războit spre curvie şi se lupta înteţindu-şi nevoinţa, veghindu-şi cugetul să nu se învoiască cu pofta. Cum războiul nu înceta, a venit la Biserică şi l-a înfăţişat mulţimii întregi. S-a dat atunci poruncă de către preoţi ca toţi să se ostenească vreme de o săptămână pentru dânsul, rugându-se lui Dumnezeu. Şi fratele s-a izbăvit de război.

*

       Alt frate a fost războit spre curvie. S-a ridicat noaptea, s-a dus la un Bătrân şi şi-a mărturisit gândul. Bătrânul l-a mângâiat cu cuvinte duhovniceşti şi fratele, folosindu-se, s-a întors la chilia sa. Deîndată, însă, războiul s-a pornit iarăşi asupra lui. Iar el nu s-a trândăvit, ci a mers iar la Bătrân. Şi după ce a fost mângâiat de acesta, s-a întors din nou [la chilie], în acest chip, ori de câte ori era supărat [de patimă], se ducea la Bătrân, fără să se îndoiască nicicum. Bătrânul îl primea cu râvnă şi îl întărea cu sfaturi şi [cuvinte] mângâietoare. Apoi îl trimitea înapoi, poruncindu-i să nu-şi piardă cu­rajul, ci, întotdeauna când e războit, să vină la dânsul şi să dea pe faţă asuprirea diavolului. „Nimic nu-l izgoneşte pe aceasta într-atât, spunea, ca darea în vileag şi spovedania curată, cu smerenie şi credinţă”.

Acestea s-au petrecut pentru multă vreme, după care Dumnezeu, văzând răbdarea fratelui şi îndelungă-răbdare a Bătrânului, a izgonit războiul de la fra­te.

_____________________

^[1] Ios. cap.7.

^[2] 4 Rg. 5,20-27.

^[3] Ga. 6,7.

^[4] Ga. 6,7.

^[5] 1 Rg. 2,11; 3,4-9.

^[6] FA. 9,6.

^[7] Cf. Ga. 2,1-2.

^[8] Dt. 32,7.

^[9] Ierusalim.

^[10] Cf. In.5,30; 6,38.

^[11]  1 Tim. 6,20.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 20 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.