Avem pe Sfânta Irina Hrisovalantou, care în ciuda faptului că era femeie și firea ei era mai slabă față de cea bărbătească, a ajuns însă să întreacă pe mulți asceți în sporirea duhovnicească. Această Sfântă prin nevoință și-a curățit sufletul și trupul, iar atunci când își ridica mâinile la rugăciune, toată noaptea ieșea din sine. Unde se afla? Duhul Sfânt îi răpea mintea și inima și o unea cu Dumnezeu. Iar în vremea acestei uniri primea daruri dumnezeiești. De aceea nu obosea deloc. Închisă în chilia ei toată noaptea nu filozofa, nu citea, nu făcea nimic altceva, decât se ruga.
Într-o zi, așa cum era dăruită rugăciunii și contemplării lui Dumnezeu, cu mâinile înălțate la Cer și simțea că nimic în jurul ei nu există în afară de Dumnezeu, diavolul, care o pizmuia mult, i-a dat foc ca să o ardă. O monahie, care a observat aceasta, a apucat să stingă focul. În vremea acestei stingeri a focului a scuturat-o ca să-și vină în sine. Atunci ea i-a spus: „Fiică, un mare rău mi-ai făcut! Căci prin faptul că m-ai scăpat din foc, m-ai lipsit de cununa pe care în acea clipă Îngerul mi-o punea pe cap!”. Gândiți-vă, câte vedenii îngerești, câte răpiri ale minții în cealaltă lume a primit în vremea comunicării ei cu Dumnezeu, astfel încât să ajungă să fie încununată de dumnezeiescul Înger!
Așadar, atunci când ne liniștim, când dăm deoparte grijile ce nu sunt urgente, când ne închidem în chilia noastră și ne dedăm rugăciunii, în funcție de cât de smerită va fi rugăciunea noastră, vom primi și dumnezeiescul Har. Avem atâtea griji, atâtea supărări, atâtea ispite. Nu ne împiedică nimic să ne depărtăm pentru câteva minute și să ridicăm mâinile noastre către Dumnezeu. Este cu neputință să nu primim încredințare lăuntrică. Dumnezeu iubește foarte mult rugăciunea unui copil mic. Cu simplitatea și nerăutatea cu care un copil vorbește cu mama sa și îi cere unele lucruri, cu acest fel de rugăciune putem să devenim și noi plăcuți lui Dumnezeu. Căci dacă nu devenim ca și pruncii – nu cu mintea, ci cu nerăutatea – nu vom putea intra în Împărăția Sa. Orice ai face unui copilaș, după câteva clipe poate să te îmbrățișeze, să te sărute, poate să-ți arate zâmbetul nerăutății, privirea cea curată. Tot astfel trebuie să fie și creștinul, ca să poată cunoaște pe Dumnezeu prin dragostea Lui. Această izbândă o aduce rugăciunea. Căci atunci când cineva se roagă și primește Duhul lui Dumnezeu înlăuntrul său, în vremea ispitei îl înfruntă pe aproapele său cu nerăutate.
De multe ori simțim răutate și împătimire, avem gânduri și nu putem să-l privim pe celălalt. Aceasta înseamnă că nu suntem în rugăciune. Dacă ne cercetăm pe noi înșine, în fiecare cădere a noastră, vom vedea că ceea ce ni întâmplat am pătimit deoarece mai înainte de cădere nu ne aflam în rugăciune. De ce Apostolul Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos? S-a lepădat de El, fiindcă nu se afla în rugăciune. De aceea spune Domnul: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[1]. Așadar, sprijinul creștinului este rugăciunea. Aceasta limpezește lucrurile și astfel putem să pășim cu ușurință pe calea noastră. Dimpotrivă, atunci când cineva nu se roagă, este ca și cum ar avea multe piedici înaintea sa; se încurcă, cade, se lovește, se rănește și moare.
Părinții niptici ne-au predat această mică, dar atât de puternică rugăciune, ca să o lucrăm. De îndată ce ne trezim și se deschid ochii noștri, de îndată ce pornim spre lucrul nostru, spre școală, spre biserică, spre oricare destinație, gura să înceapă invocarea verbală și aceasta va aduce încet-încet rugăciunea minții. Gura va da minții rugăciunea și apoi aceasta nu va mai trebui să se roage astfel. Fie de mergem, fie de lucrăm, fie mâncăm, fie bem, mintea noastră să se roage. Iar când mintea va dobândi rugăciunea, o va face proprietatea sa și o va lucra cu ușurință înlăuntrul său, apoi o va trage, o va absorbi, o va atrage și inima. Iar când inima o va stăpâni, atunci acest om cunoaște cu simțirea sufletului ce înseamnă „Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este”[2].
Nu este nevoie de rugăciuni teologice. Această mică rugăciune, care este atotputernică, are în ea puterea înnoitoare, ce poate răsturna, opri și înlătura pe diavol cu toate piedicile. Avem pilda lui David, care cu o simplă praștie, cu o piatră l-a doborât pe Goliat, care era foarte înarmat și împlătoșat.
Tot astfel și Numele lui Hristos se pornește ca o praștie dumnezeiască împotriva gândurilor rele, ce ne provoacă mereu pe noi toți, ca să ne curățească și să-L aducă pe Dumnezeu întreg în inima noastră. Se înscăunează Hristos întreg în inimă. Și atunci nu există nicio neliniște în omul lăuntric, fiindcă împărățește pacea lui Dumnezeu, care este pregustarea Împărăției Cerurilor. Desigur această pace a rugăciunii minții nu are nicio legătură cu pacea ce o simțim atunci când nu avem gânduri sau nu avem vreo patimă să ne neliniștească. Aceasta este altceva. Este harismă a Sfântului Duh.
Ca să ajungă omul în acest punct, și anume ca rugăciunea minții să-i devină proprietatea inimii lui nu este izbânda de o zi sau un an, ci este nevoie de strădania multor ani. Însă acela care va ajunge la această stare a inimii, este cel mai fericit om de pe pământ. Și spun părinții că din neam în neam se ridică și un astfel de om al rugăciunii.
Acestea sunt lucruri care au legătură cu oamenii care trăiesc departe de lume, fiindcă în lume nu este ușor să fie dată această stare, de vreme ce nu există posibilitățile și condițiile necesare. Cu toate acestea creștinismul poate și în lume să se nevoiască. Și dacă nu reușește să rodească cele 100, poate reuși cele 30, lucru ce nu este puțin pentru cineva care trăiește în zgomotul lumii.
De aceea să nădăjduim; să ne silim pentru cele 30 și tot vom fi fericiți.
[1] Marcu 14, 38.
[2] Luca 17, 21.
Extras din Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
