O, ascultare, care deschizi Cerurile!

1. Ce pildă este mai frumoasă decât cea a Domnului Iisus! Ascultarea faţă de Părintele Său nu Îl conduce la Cruce și moarte? Nu putea, ca Cel ce era de o fiinţă cu Tatăl, să Se împotrivească? Și cu toate acestea nu o face, ci pășește cu sudoare, cu durere, îngenunchează sub povara tăierii voii, după care urcă spre Golgota. Trebuie să urce, ajunge sus, unde este înălţat pe slăvita și pentru demoni înfricoșătoarea Cruce, iar acolo sus arată desăvârșită ascultare și primește cununa cea neveștejită a veșnicei slave. Astfel se câștigă învierea sufletului și nu o dată ascultare, iar altădată neascultare și voie proprie. Nu se dobândește astfel cununa, ci prin dorinţa de jertfă. Toate piedicile să fie depășite prin tăria cugetului de a alege mai bine moartea, decât trădarea în ce privește ascultarea pe care o avem.

2. Prin neascultarea lui Adam am fost aruncaţi în adâncul iadului, iar prin ascultarea lui Hristos am fost mântuiţi. Așadar, drumul ascultării către Golgota urcă și urcușul este puţin ostenitor. Vom asuda și vom osteni, dar să cugetăm că după înviere vom dobândi curăţia sufletului și înfierea. Iar această bogăţie nu poate fi asemănată cu nimic din cele pământești în ce privește desfătarea. Și ce spun eu cu cele ale lumii? Dacă va da cineva întreaga lume, nu va putea răscumpăra nici măcar o picătură de bucurie duhovnicească de la acel suflet care a urcat mai întâi Golgota și apoi a văzut învierea lui.

3. Hristos a spus Ucenicilor: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M‑a trimis pe Mine”[1]. Așadar, urmași ai Apostolilor sunt ierarhii, preoţii, egumenii și stareţii micilor obști. Și toţi câţi se supun urmașilor Apostolilor, se supun lui Hristos Însuși, iar cei care nu se supun, de Hristos se leapădă. Pentru aceasta, de vreme ce voim să fim rânduiţi sub ascultarea lui Hristos, trebuie să facem ascultare. Nu să facem ascultare în cele care ne odihnesc pe noi, iar în cele pe care nu le vrem să nu facem. Și deși Hristos a cerut în Ghetsimani să se săvârșească mântuirea oamenilor într‑un chip diferit de către Părintele ceresc, dar fiindcă Acesta a socotit Crucea a fi singurul chip de mântuire, Hristos a răspuns: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”[2] și: „Ascultător făcându‑Se până la moarte, iar moarte de Cruce”[3].

4. Teologia este o consecinţă a rugăciunii și a desăvârșitei ascultări. Orice harismă ar avea monahul, fără ascultare o pierde în scurt timp. Ucenicul cel mult‑roditor este plin de toate harismele Mângâietorului acum și în vecii vecilor.

5. Pentru a ne cerceta, Harul lui Dumnezeu vrea să ne supunem cu ascultare desăvârșită în tot ceea ce învăţăm. Să nu punem voia noastră împotriva voii stareţului, fiindcă aceasta se numește curvie duhovnicească. Ascultarea trebuie să o lucrăm cu multă sinceritate, căci altfel nu vom avea nicio sporire în viaţa noastră monahală. Smerenia este acea virtute care ajută în chip minunat la desăvârșita punere în lucrare a ascultării celei următoare de Hristos. Dimpotrivă, egoismul și mândria se împotrivesc dobândirii ei.

6. Ucenicul este dator să se jertfească, să‑l iubească foarte mult pe stareţ, căci unirea cu el îi dă putere sufletului său în nevoinţa duhovnicească. Pe cel care îl iubește și se supune stareţului său, binecuvântarea stareţului nu îl lasă fără roadă duhovnicească, ci cu siguranţă se va mântui și va urca la preastrălucitul tron al lui Dumnezeu. Însă cel care îl mâhnește, mai târziu va plânge pe ruinele sufletului său.

7. Este foarte înfricoșător să‑l silești pe stareţul tău să facă ceva pe care sufletul său nu‑l voiește, ci pe care îl voiești tu. Este înfricoșător. Numai cel care are experienţă proprie cunoaște acestea. Părintele tău duhovnicesc și stareţul tău valorează mai mult decât toţi oamenii de pe pământ! Numai diavolul cunoaște mai bine decât toţi ce înseamnă stareţ și ascultarea desăvârșită faţă de el.

8. Niciodată să nu cercetezi ce face stareţul tău sau de ce face una sau alta. Să nu‑l judeci, căci altfel te faci antihrist! Niciodată în viaţa ta să nu îngădui altora să‑l judece pe stareţul tău, ci să te împotrivești îndată, să‑l acoperi, să‑l aperi. „Strâmbătura” stareţului o îndreaptă Hristos pentru ascultarea oarbă și fără vicleșug.

9. Cea mai mare izbândă a satanei este aceea de a reuși să‑l convingă pe ucenic să‑și ascundă gândurile, să facă orice fără binecuvântarea stareţului și să nu se mărturisească curat. Un astfel de ucenic niciodată nu va pune început bun și niciodată nu va spori în dobândirea Harului lui Dumnezeu, ci se va târî de ici‑colo, până ce va veni ticălosul sfârșit al vieţii sale.

10. Ascultarea are valoare numai atunci când se taie voia cu durere și osteneală. Obișnuinţa cu patimile seamănă cu rădăcinile care au spini, iar cel care voiește să le smulgă cu siguranţă va simţi durere, i se vor sfâșia mâinile și vor sângera. Tot astfel se petrece și în cazul dezrădăcinării obiceiurilor rele, prin ascultarea faţă de un părinte duhovnicesc.

11. Să nu mâhnești pe stareţul tău sau pe fratele tău, căci îndată încetează pacea din sufletul tău; încetează Rugăciunea lui Iisus, te umpli de gânduri. Tămăduirea aceasta este: mărturisirea, lacrimi fierbinţi și iertarea sinceră. Ia aminte, căci dacă ai ceva împotriva stareţului tău, diavolul te va zdrobi, te va înșela ușor. Rânduiește‑ţi gândurile astfel încât să nu te mustre conștiinţa cu nimic.

12. Tot ceea ce face ucenicul fără binecuvântarea stareţului este blestemat, îl ia diavolul. Numai ascultarea ne va mântui pe noi monahii.

13. Cel ce se supune, va spori în blândeţe. Și aceasta fiindcă stareţul îi va tăia voia, îl va mustra, îi va face observaţie, iar când ucenicul face ascultare, atunci dobândește mult‑preţuita blândeţe. Într‑un cuvânt, ucenicul cel bun dobândește toate virtuţile, atunci când face ascultare oarbă. Dacă însă va răspunde împotrivă, se va contrazice, se va mândri, atunci sufletul său se va păgubi foarte mult, fiindcă Îl întristează pe Dumnezeu, Cel Care S‑a smerit, în timp ce el, omul, se mândrește.

14. Ucenicul cel desăvârșit nu trece prin vămi! Nu se teme de moarte, nici de demoni, nici de Dumnezeu, fiindcă Îl iubește pe Acesta cu dragoste fierbinte. Ucenicul cel adevărat se teme numai de neascultare faţă de stareţul său, care ţine locul lui Hristos. Neascultarea faţă de stareţ îl izgonește îndată din Raiul Harului lui Dumnezeu, care îndulcește cu covârșire sufletul smerit al ucenicului celui deopotrivă cu Îngerii. Ucenicul cel desăvârșit este asemenea lui Hristos, Dumnezeu‑Omul.

15. Când ucenicul se supune stareţului său, pentru Hristos, atunci împlinește toate poruncile Lui. O ascultare desăvârșită, fără cârtire și gânduri potrivnice, are puterea să se măsoare cu împlinirea tuturor poruncilor stăpânești. Cel ce face ascultare pentru dragostea lui Dumnezeu este iubit de Dumnezeu și întreaga Sfântă Treime locuiește în acest ucenic bun. Câtă măreţie ascunde de trei ori binecuvântata ascultare! Îl învrednicește pe ucenicul cel smerit, pe cel neînsemnat, pe cel mic, pe cel ce se nevoiește întru nearătare să devină locaș al Sfintei Treimi; îl face împlinitor al tuturor poruncilor lui Hristos și‑l bagă în Rai, pentru a se desfăta în mijlocul Sfinţilor, purtând îndoită cunună și dumnezeiesc șirag împrejurul grumazului său. Ce libertate minunată dăruiește desăvârșita tăiere a voii proprii! Cât de mult se odihnește sufletește ucenicul cel nevoitor, care nu are voie proprie, ci numai pe cea a stareţului său! Acest fericit petrece o viaţă plină de odihnă duhovnicească, bucurie și nădejde. Vieţuiește cu multă pace, în chip minunat, și are încredinţarea că, de vreme ce îl odihnește pe stareţul său, se va odihni și el în Rai pentru rugăciunile aceluia. Fericit și de trei ori fericit este acel ucenic care și‑a tăiat întru toate voia sa cea pierzătoare și mărturisește toate părintelui său duhovnicesc. Unul ca acesta, dobândind încă din această viaţă sănătatea cea duhovnicească, va străluci între Îngeri ca un Înger al lui Dumnezeu, înaintea înfricoșatului scaun al lui Dumnezeu.

16. „Bucură‑te, ucenice nevoitor, următor al Marelui Ucenic, Care S‑a făcut ascultător până la moarte, iar moarte pe Cruce. Pentru aceasta și Dumnezeu L‑a preaînălţat și i‑a dăruit Lui Nume mai presus decât orice nume. Dar și pe tine te va înălţa deasupra patimilor și te va cinsti cu nepătimirea și cu dragostea Lui. Nevoiește‑te, așadar, cu lepădare de voia proprie, împlinind pentru Hristos sfaturile acestuia, a celui care te‑a primit întru Domnul în clipa când ai făgăduit ascultare până la moarte”. „O, ascultare, mântuirea tuturor credincioșilor! O, ascultare, născătoare a tuturor virtuţilor! O, ascultare, care deschizi Cerurile și pe oameni de pe pământ îi înalţi! O, ascultare, hrănitoarea tuturor Sfinţilor, dintru care ei s‑au adăpat și s‑au desăvârșit! O, ascultare, ceea ce ești cu Îngerii împreună‑petrecătoare!”.

[1] Luca 10, 16.

[2] Luca 22, 42.

[3] Filipeni 2, 8.

Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.

Total
106
Shares
Previous Post

Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Next Post

Întristarea ne istoveşte puterile sufleteşti şi trupeşti

Related Posts