7 martie 2022, o zi de iarnă târzie, dar în acelaşi timp şi zi de primăvară sufletească pentru că este prima zi a Postului Mare. În această zi am ajuns în Vama Siret, alături de alţi preoţi şi voluntari, pentru a fi de folos refugiaţilor veniţi din Ucraina. Pentru unii dintre noi era prima dată, pentru alţii era încă o zi petrecută acolo în frig, nu pentru că i-a trimis cineva, ci pentru că simţeau că pot fi de ajutor. Am întâlnit preoţi, voluntari de toate vârstele, mai ales din zona Siretului, vorbitori de limba ucraineană, care pierdusereră numărul zilelor şi nopţilor petrecute acolo, dar încă plini de entuziasm. Dar nu despre ei vreau să vă povestesc, pentru că ei nu vor laudă, ei fac asta din inimă, văzând suferinţa, durerea, lacrimile aduse de război. Am văzut multe lacrimi, unele venite din durerea părăsirii ţării lor, altele pentru cei dragi care au rămas acolo, altele pentru modul în care au fost primiţi în România. Chiar am observat un bărbat mai în vârstă filmând cu telefonul din maşină corturile şi voluntarii care se ofereau să ajute de o parte şi de alta a drumului, iar cu cealaltă mână îşi ştergea lacrimile. Sunt multe momente care te marchează, dar în acelaşi timp îţi dau impuls să faci mai mult. Pe la amiază s-a petrecut ceva care a fost cu totul deosebit, impresionant de înduioşător, dar şi teribil de dureros. Fără acel moment, nu cred că aş fi scris aceste cuvinte.
La un moment dat se apropie de noi o familie, aşa ca multe altele, o mamă cu trei copii şi încă o persoană mai în vârstă, probabil bunica lor. Aşa cum făceam de obicei, încercam să le oferim din cele ce aveam, mâncare, apă, suc, ceai, cafea, dulciuri, jucării, să-i ajutăm cumva, pentru că se citea uşor durerea pe chipul lor. Dintr-odată, unul din copii, o fetiţă de vreo 10-11 ani, începe să plângă speriată, să caute ceva în bagaje, se uită în jur disperată. Chemăm repede o voluntară ce ştia limba ucraineană să ne ajute să înţelegem ce a păţit, de ce plânge şi dacă o putem ajuta în vreun fel. Răspunsul ne-a uluit pe toţi: pierduse şapca tatălui ei. Din fericire, un preot o găseşte în imediata apropiere şi i-o dă fetei, iar aceasta o ia şi o strânge în braţe. Nici n-a mai fost nevoie de cuvinte, am amuţit toţi, ne-am dat seama ce se întâmplă, ochii tuturor ni s-au umplut instantaneu de lacrimi. Era copleşitor, acea fată, nu ştim cum o cheamă, nu voia nimic din ce-i ofeream noi, cel mai important pentru ea era şapca tatălui ei rămas în Ucraina să lupte. Ce dramă e în sufletul acestor copii! Mulţi dintre ei nu-şi vor mai vedea niciodată tatăl. O tânără voluntară, Alexandra, care era de multe zile acolo, spune: părinte, vedeţi, pentru astfel de momente sunt aici, pentru asta poţi îndura şi frig şi nesomn. Pare o poveste luată dintr-o carte, dintr-un film, dar nu este aşa, e o întâmplare reală trăită acolo, o întâmplare plină de învăţăminte pentru toţi, pentru copiii noştri, pentru părinţi, pentru mame şi taţi.
Ce trist este pentru un copil să trăiască aşa o traumă, să se despartă de tată, să ştie că el rămâne acolo pentru a merge la război. Nici nu ne putem închipui cum au fost clipele despărţirii de dincolo de graniţă. Ca acea fetiţă cred că sunt sute sau mii de copii, poate unii încă nu-şi dau seama ce li se întâmplă.
Am plecat de acolo marcat de durerea acelei fetiţe şi grăbit să ajung la Biserică la slujba Canonului Mare. Ajung la ora 17 la Biserică şi văd că au venit şi mulţi copii de la şcoală, ultima oră având Religia şi mă bucur să-i văd în număr aşa mare. Eram cumva nerăbdător să le vorbesc la sfârşitul slujbei acestor copii despre acea fetiţă de vârsta lor, dar pe la jumătatea slujbei au plecat (se terminase programul de şcoală). Le-am vorbit celor rămaşi, dar nu era acelaşi lucru. Cât de mare nevoie au copiii noştri de astfel de lecţii de viaţă! De atâtea ori îşi supără părinţii, nu-i ascultă, le vorbesc urât, îi mint, nu-i respectă. Poate şi acea fetiţă mai greşise faţă de tatăl ei, dar acum sigur regreta, când rămăsese doar cu şapca lui.
Copiilor, tinerilor! Îi aveţi lângă voi pe taţii voştri, pe mamele voastre, profitaţi de asta, nu neglijaţi ceea ce aveţi atât de scump lângă voi! Gândiţi-vă de două ori înainte de a vă supăra părinţii! Atunci când îţi spune să mai laşi telefonul, calculatorul sau televizorul, când îţi spune să mai citeşti o carte, când te îndeamnă să înveţi, când îţi cere ajutorul la treburile casei, nu te fă că nu auzi, nu crede că tu ştii mai bine ce e bun pentru tine! De ce? Pentru că poate veni timpul să rămâi doar cu o „şapcă”, poate veni timpul să-ţi doreşti să-ţi strângi în braţe tatăl sau mama şi să nu-i mai ai.
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” ne învaţă porunca a V-a a Decalogului.
Veţi spune unii, poate, că la noi nu se poate întâmpla asta. Dar cine se gândea că în anul 2022 mai poate avea loc aşa un război, cu atâtea victime şi atâta distrugere? Nu ştim niciodată ce se poate întâmpla, aţi văzut cu toţii cum s-a schimbat lumea din cauza pandemiei, iar acum a războiului.
Suntem în Postul Mare, să ne gândim cu toţii la darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, să preţuim ce avem, să ne cinstim părinţii, să-i preţuim, să-i strângem în braţe, să-i iubim. O „şapcă” nu va putea niciodată să suplinească dragostea unui părinte pentru copilul său. Închei cu gândul la acea fetiţă şi mă rog împreună cu voi la Bunul Dumnezeu ca ea să-şi reîntâlnească tatăl, să-l strângă în braţe, nu doar o „şapcă”.
