O seară în pustie

Stareţul era foarte punctual. Ceasul său lăuntric funcţiona cu multă exactitate. Orele slujbelor şi rugăciunilor de noapte, ale somnului şi trezirii erau respectate cu exactitate, dar şi cu multă uşurinţă. Fiind ostenit după privegherea de noapte, se odihnea puţin, iar apoi, în orele dimineţii, urca tăcut la bisericuţă şi se închina pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. După terminarea ei, lua masa de dimineaţă împreună cu fraţii, apoi cu multă bucurie se îndeletnicea cu diferite lucrări, fie puţină rucodelie, fie construirea terasamentelor pentru grădină şi alte treburi gospodăreşti.

Fraţii îl ajutau la aceste lucrări, care se terminau de obicei la orele amiezii, când soarele începea să fie destul de puternic şi supărător pentru Stareţ, care nu putea suporta căldura mare. Atunci se adunau în trapeză, unde luau o mică gustare, după care se odihneau. După Vecernie şi masa de seară, înceta cu grijile şi cu munca, sfătuind la aceasta şi pe fraţi, pentru ca sufletul să fie liniştit şi pregătit pentru lucrarea duhovnicească de noapte.

După Pavecerniţă se culca îndată şi se trezea după trei ore şi jumătate, fără deşteptător, iar acest program de foarte puţine ori nu l-a respectat şi aceasta din motive de oboseală. După trecerea celor trei ore şi jumătate, o lumină mică de lanternă apărea la fereastra lui. Se uita la ceasul de buzunar, care era agăţat pe perete. Peste puţin timp, chipul său palid apărea pe coridor şi apoi în curtea întunecată a casei. Într-o mână ţinea lanterna şi metania de trei sute de boabe cu bile atârnate de cruce[1], iar în cealaltă scăunelul său marinăresc. Mergea şi se aşeza în curte, întotdeauna în acelaşi loc. Întindea în faţa lui şi un covoraş pentru metanii. O stea dintre cele multe ale cerului senin răsărea dintre stânci. Mai târziu, când ea ajungea în mijlocul cerului, îi anunţa sfârşitul rugăciunii lui. Stâncile văgăunii, ca nişte străjeri de granit uriaşi şi întunecaţi, ce străjuiau liniştea întunericului luminat de stele, erau biruiţi numai de cântecul vreunui greier şi de zgomotul mării nesfârşite din vecinătate, care uneori fremăta iar alteori vuia, tulburată fiind de cele cinci vânturi. Aici natura în aspectul ei cel mai încântător, cu momentele ei cele mai tainice, bogată în bucuriile ei cele de noapte, aduce aminte de o altă lume, de cea a Duhului. Îndată ascetul lăsa ca ochii lui înlăcrimaţi să părăsească dulceaţa nopţii şi să se întoarcă spre “cele dinlăuntrul lui”, sau mai degrabă spre “cele de sus”. Apoi îşi începea canonul, făcând rugăciunea lui Iisus cu cruce[2], adăugând şi un număr destul de mare de rugăciuni pentru binefăcătorii lor şi pentru cei aflaţi în nevoi. Continua făcând Utrenia cu Rugăciunea lui Iisus şi termina cu împlinirea canonului său de metanii. Uneori ţinea lângă el vreun frate pe care îl lupta somnul. Freamătul sufletului său ce se ruga, rostirea în şoaptă, din când în când, a rugăciunii “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, desăvârşita linişte a interiorizării profunde, suspinul său uşor şi des, precum şi repetata încercare de adunare a minţii creau o atmosferă de familiaritate şi de simplitate desăvârşită, dar în acelaşi timp mai presus de lume. Erau clipe de neuitat. Unde să le găseşti în altă parte? După un timp se auzea vocea lui psalmodiind cu bucurie stihuri alcătuite de el: “Dumnezeu este dragoste… Iubiţi pe Dumnezeu şi daţi slavă numelui Său… Toate întru înţelepciune şi dragoste părintească le-ai făcut“. Apoi îl vedeai citind la lumina unui felinar mic lecturile lui ascetice, îndeosebi scrierile Sfântului Isaac Sirul. Foile cărţii se dezlipiseră din pricina multei folosiri. Pe foile albe de la începutul cărţii, Stareţul scrisese o mulţime de citate, cele mai vechi erau scrise cu cerneală iar cele mai noi, cu pixul. Se vede că îi plăcea mult cuvântul 81, în care la pagina 398 vorbeşte despre “aceşti uriaşi”.

Tot din Filocalie iubea îndeosebi Cuvântul despre Avva Filimon. Avea făcute o mulţime de sublinieri în cartea sa. Le redăm, deoarece folosea adesea aceste cuvinte în omiliile lui:

“Şi numai un cuvânt deşert poate să despartă mintea de pomenirea lui Dumnezeu”.

“Ia aminte deci cu dinadinsul şi păzeşte-ţi inima ca să nu primească gânduri viclene sau deşarte şi nefolositoare”.

“De aceea dacă doreşti unele ca acestea, ţine meditaţia ascunsă, în inimă curată”.

“Gândurile ce se ivesc în cuget despre cele deşarte sunt boli ale sufletului nelucrător şi leneş. Şi a adăugat: după cum este scris, trebuie să ne păzim mintea cu toată străjuirea”.

“Deci avem trebuinţă de multă pază, osteneli trupeşti şi curăţia sufletului, ca să sălăşluim pe Dumnezeu în inimile noastre”.

“Iar în ispite, aceasta o făceam pururea, îmi puneam toată nădejdea în Dumnezeu”.

“Numai aceasta o aduc de la mine, că mă rog neîncetat”.

“De când am venit în Schit, n-am îngăduit gândului meu să iasă afară din chilie”.

“Să ne fie frică de nepurtarea de grijă. Trebuie să ne rugăm neîncetat, ca nu cumva venind alt gând, să ne despartă pe noi de Dumnezeu”.

“Căci mulţi dintre Sfinţii Părinţi au văzut pe îngeri stând de pază în jurul lor. De aceea se şi păzeau în tăcere, nevorbind cu nimeni”.

Şi multe alte cărţi citea, dar mai ales Sfânta Scriptură. Adeseori lăuda cărţile cu istorioare din Vieţile Sfinţilor, ca fiind cele mai odihnitoare şi mai folositoare.

Astfel, după ce citea, se odihnea plin de roadele rugăciunii de noapte. Visele lui erau pline de har. Odată, în timpul somnului, a auzit cea mai frumoasă şi melodioasă psalmodiere. Se întreba de unde venea acea cântare. S-a rugat şi a fost înştiinţat că psalmodiau sufletele mântuite.

Stareţul credea că acrivia programului şi a rânduielilor vieţii monahale – tipicul în mănăstiri este puterea de mişcare a vieţii chinoviale – trebuie să fie însoţită de dragoste şi discernământ. “Odată”, povestea el, “urma să se săvârşească o Liturghie mai înaintesfinţită, iar preotul pregătea biserica aprinzând candelele şi aranjând cele necesare. Dar fiind încă devreme, întârzia cât putea de mult pentru a nu încălca tipicul Sfântului Munte, potrivit căruia Liturghiile mai înainte sfinţite trebuie să se săvârşească după amiază. Stareţul său, fiind mai în vârstă, îl tot îndemna: «Părinte, pregăteşte mai repede, ca să începem odată!». Preotul însă, ştiind că încă nu era ora potrivită pentru a începe, continua să întârzie. Atunci, în mod paradoxal, a auzit o voce din icoana lui Hristos, care îi spunea: «Părinte, grăbeşte-te! Bătrânul este flămând!»[3]

[1] Unii monahi aghioriţi îşi fac o parte din canon spunând Rugăciunea lui Iisus, făcând la fiecare rugăciune şi semnul Sfintei Cruci.

[2] Monahii aghioriţi obişnuiesc să-şi lege de crucea metaniei o aţă având pe ea un anumit număr de bile mici, proporţionale cu canonul pe care îl au de făcut.

[3] Este vorba chiar de Părintele Efrem şi de stareţul său, părintele Nichifor.

Extras din Starețul Efrem Katunakiotul – Ieromonahul Iosif Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2004.