Orice lucru am face, să‑l facem pentru Dumnezeu

– Părinte, de obicei mă port cu frică să nu mâhnesc pe ceilalţi sau să nu scad în ochii lor. Nu mă gândesc să nu mâhnesc pe Dumnezeu. Cum să sporesc întru mine frica lui Dumnezeu?

– Este nevoie de trezvie. Orice ar face omul, s-o facă pentru Dumnezeu. Uităm de Dumnezeu şi rămâne după aceea gândul că facem ceva deosebit, dar facem de complezenţă şi căutăm numai să nu scădem în ochii oamenilor. În timp ce dacă ar acţiona cineva cu gândul că Dumnezeu îl vede şi îl veghează, atunci orice ar face, are siguranţă. Altfel, dacă face ceva doar ca să apară bun în ochii oamenilor, le pierde pe toate, pe toate le risipeşte. Pentru fiecare acţiune a sa, omul trebuie să se întrebe pe sine: „Oare ceea ce fac acum mă odihneşte pe mine? Dar pe Dumnezeu Îl odihneşte?”, şi să cerceteze dacă acea faptă este plăcută lui Dumnezeu. Dacă uită să facă aceasta, uită apoi şi de Dumnezeu. De aceea, mai demult se spunea: „Pentru Dumnezeu…”, sau „netemătorul de Dumnezeu”, „Nu se teme de Dumnezeu?”. Sau spuneau: „Dacă vrea Dumnezeu”, „Dacă îngăduie Dumnezeu”. Simţeau prezenţa lui Dumnezeu peste tot, aveau mereu înaintea lor pe Dumnezeu şi luau aminte. Trăiau ceea ce spune Psalmul: Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin[1], şi nu se clătinau. Acum, vezi, încet-încet intră tipicul european şi mulţi nu fac răul, mai mult din politeţe lumească. Orice face cineva, s-o facă curat pentru Hristos, să cugete că Hristos îl vede, îl urmăreşte, în orice mişcare a sa centrul să-I fie Hristos. Să nu aibă în el elementul omenesc. Dacă ne mişcăm cu scopul să plăcem oamenilor, aceasta nu ne foloseşte la nimic. E nevoie de multă luare-aminte. Totdeauna să cercetez intenţiile de care sunt mişcat şi de îndată ce observ că mă mişc de complezenţă, s-o lovesc imediat. Pentru că atunci când vreau să fac un bine şi intră la mijloc complezenţa, ei bine, atunci scot apă din fântână cu o găleată găurită.

Cele mai multe ispite le pricinuim noi înşine, atunci când (în locul lui Dumnezeu) ne punem pe noi înşine în raportul nostru cu ceilalţi. Adică atunci când ne mişcăm purtaţi de interese meschine, vrem să ne înălţăm pe noi înşine şi urmărim satisfacţia noastră personală. În Cer nu se urcă cu urcuşul lumesc, ci cu coborâşul duhovnicesc. Cel ce merge pe jos, merge întotdeauna cu siguranţă şi nu cade niciodată. De aceea, pe cât putem, să dezrădăcinăm proiecţia lumească şi succesul lumesc care, de fapt, sunt nereuşită duhovnicească. Să ne scârbim atât de egoismul ascuns cât şi de cel afişat, precum şi de complezenţă, ca să iubim sincer pe Hristos. Epoca noastră nu e caracterizată de lipsa de zgomot, ci de impresionarea lipsită de sens. Viaţa duhovnicească este lipsită de zgomot. E bine să facem cele ce sunt potrivite măsurii noastre în chip corect, fără zgomot, fără pretenţii mai presus de puterile noastre, pentru că altfel va fi spre paguba sufletului şi trupului nostru, iar adeseori chiar şi în dauna Bisericii.

În a plăcea în chip curat aproapelui nostru există şi satisfacţia de a plăcea lui Hristos. Aici trebuie să luăm aminte, cum să curăţim mulţumirea de a plăcea aproapelui, adică să scoatem din ea complezenţa, ca să meargă şi această ofrandă a noastră la Hristos. Atunci când cineva încearcă să aranjeze problemele bisericeşti, chipurile în mod ortodox, dar scopul lui este totuşi de a se aranja mai bine pe sine însuşi, adică priveşte la interesul său, cum va fi binecuvântat unul ca acesta de Dumnezeu? Pe cât putem, să ne orânduim viaţa în aşa fel încât să ne înrudim cu Dumnezeu. Să ne mustrăm mereu pe noi înşine şi să căutăm să facem voia lui Dumnezeu. Când facem voia lui Dumnezeu, ne înrudim cu El şi atunci, fără ca cineva să ceară de la Dumnezeu, primeşte mereu din izvorul cu apa cea vie.

[1] Ps. 15, 8.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

1 reply

Comments are closed.