Paradoxul vieții creștine

Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârșit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morți cumplite. Tot astfel și sfinții. Raiul și iadul cer întotdeauna acest preț. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe cât se poate de adânci şi de vii.

A urma lui Hristos urcând pe Golgota. Acest urcuș nu este altceva decât lupta ce a dus-o Hristos în dragostea Sa pentru lumea întreagă. Când lupta se desfășoară doar în planul lumii și al patimilor, oamenii se istovesc și îmbătrânesc foarte repede. În schimb, atunci când suferințele vin de la lupta împotriva patimilor în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Nu este nimic mai dureros decât a avea dragostea lui Hristos în această lume. Este o luptă de dimensiuni cosmice.

Cum să ne îndreptăm către Dumnezeu? Atunci când tindem încordat către acest singur țel, tot restul devine izvor de suferință, de dureri. Ci purtăm această cruce în tăcere.

Iată paradoxul vieții creștine: alegând suferința lui Hristos pentru lume, avem simțământul de a fi mai aproape de El și de viața veșnică.

Extras din Din viață și din Duh – Arhimandrit Sofronie, Editura Reîntregirea – 2014

sursa: http://www.ganduridinierusalim.com