Părintele Ilie Diamantidis, Izvorâtorul de Mir

Părintele Ilie Diamantidis  s a născut în 1880 în satul Hurmikiando din Surmenia Pontului, aflat la o distanţă de opt ore de mers cu corabia de la Trapezunda. Părinţii săi, Panaghiotis şi Athena, erau săraci, dar cu frică de Dumnezeu. Au dobândit trei copii: Constantin, Gheorghe şi Ilie. În 1888, după ce şi a întărit copiii în credinţă, Athena a adormit. Panaghiotis s-a căsătorit din nou şi a luat de soţie o femeie rea, Candina. Aceasta se purta urât cu micuţul Ilie şi-l chinuia. Abia mai târziu, Părintele Ilie a povestit cu lacrimi în ochi aceste chinuri unei orfane pentru a o întări sufleteşte.
Mama sa vitregă îl atârna cu capul în jos de un copac şi urmărea nepăsătoare suferinţa lui, în timp ce acesta o ruga cu lacrimi să îl dezlege. Alteori îl dezbrăca şi cu un mănunchi de urzici îl lovea peste părţile sale cele ascunse. Alteori le lega cu o sfoară, provocându-i dureri nesuferite nu numai din pricina legăturii, ci şi din pricina neputinţei de a urina. Îi dădea foc la haine şi copilul alerga speriat ca să stingă focul. Toată ziua îl lăsa flămând dându-i doar puţină pâine uscată. Acesta era începutul marii sale înfrânări, pe care a păzit-o în toată viaţa sa. Îl trimitea să pască miei şi îl ameninţa cu chinurile, dacă animalele făceau vreo pagubă. Seara, când copilul se întorcea acasă, tatăl său îl întreba dacă a mâncat ceva, iar mama vitregă răspundea în locul lui: „L-am hrănit, l-am hrănit…”.
În ciuda tuturor acestor suferinţe, niciodată nu s-a plâns, ci a împlinit cuvântul Scripturii: „ruşinea mamei tale să n-o descoperi!” . Datorită tuturor acestor suferinţe pe care le-a răbdat fără să ţină minte răul, a primit încă de mic Har îmbelşugat.
Mai târziu, când a murit tatăl său, mama cea vitregă, care deja îmbătrânise, se temea ca nu cumva Ilie să se răzbune pentru toate câte i le făcuse. Acesta însă o liniştea, spunând:
    Nu te teme, mamă, te voi îngriji bine.
Candina a rămas bolnavă la pat şi Ilie nu a lăsat pe nimeni să o îngrijească. El însuşi o hrănea cu multă dragoste, o spăla, îi aducea de toate. În loc de fiere şi de oţet îi răsplătea cu mană şi cu apă. Ea îi spunea mereu cu zdrobire:
    Ilie, te-am chinuit mult… Multe rele ţi-am făcut… Iartă-mă, copilul meu!
Iar el îi răspundea fără de răutate:
    Nu te mâhni, mamă, eşti iertată.
Din pricina sărăciei, Ilie nu a mers la şcoală şi nu a învăţat carte. Până la vârsta de şaptesprezece ani a lucrat ca tinichigiu în Platana din Trapezunda, la un văr de-al său, Petru Diamantidis.
În 1897 fratele său mai mare, Constantin, împreună cu mama sa vitregă insistau să-l căsătorească cu o fată de treizeci de ani, care însă se trăgea dintr o familie înstărită. Dar fiindcă Ilie nu voia aceasta, în noaptea nunţii a plecat şi din munţii Hoterando a ajuns în satul Karakatzi. A mers la părinţii unei fete tinere şi sărace, pe nume Sotira, pe care o îndrăgea şi şi-o dorea de soţie. Cu binecuvântarea părinţilor ei, Constantin şi Elena, s-a căsătorit cu Sotira Gherontidu.
La început a trăit cu femeia sa în multă sărăcie. Lucra la brutăria lui Panaghiotis Hatzilia. Acesta văzând că Ilie lucrează cinstit şi cu sârguinţă, i-a dat brutăria sa. Dar şi Dumnezeu îl binecuvânta şi câştiga mult. Atunci a cumpărat o casă mare în Karakatzi la Han, care a devenit casă de găzduire pentru străini şi săraci. Îi ajuta în ascuns pe cei înfometaţi. În acest scop se folosea de turcoaice pentru a se ascunde, ca să se creadă că turcii fac milosteniile. Le plătea pentru a transporta noaptea alimente la casele care aveau nevoie, poruncindu le să nu-l vădească. Unei văduve cu patru copii îi trimitea făină printr o turcoaică care o ajuta şi la frământat.
Ilie a dobândit împreună cu Sotira şase fete. Pe Agapia, care s-a căsătorit, iar după văduvia ei s-a făcut monahie cu numele de Maria în Mănăstirea Kouma din Sohoum, pe Vasiliki, pe Elena, pe Caliopia (Kali), pe Atena şi pe Olga.
Ilie era un om pricopsit care Îl iubea mult pe Dumnezeu. Se mâhnea însă pentru faptul că nu ştia carte. Odată însă i s a arătat în vis un Înger care a început să-l înveţe carte, muzică psaltică şi pictură. În fiecare noapte îl vedea în vis şi au continuat lecţiile până când Ilie a învăţat să citească, să scrie bine, să cânte şi să picteze. Duminica cânta în Biserica Cinstitei Cruci din satul Ţita (Surmenon). Avea o voce deosebit de frumoasă şi cânta cu evlavie, aşa cum învăţase de la Înger. Având dragoste şi râvnă pentru rugăciune, se scula întotdeauna devreme pentru a se ruga.
În 1918 viaţa lor, ca de altfel a tuturor grecilor din Pont, a devenit de nesuferit din pricina silniciilor făcute de turci. În ziua de Bobotează, în timpul sfinţirii apei, turcii au înconjurat biserica satului, dar armata armeană i-a risipit îndată. De aceea multe familii au plecat în această zi spre Rusia. Printre acestea se afla şi familia lui Ilie. El a plecat mai târziu, călătorind timp de cincisprezece zile prin zăpadă.
La Vatum, în satul Mahmutia, era stabilită fiica lui, Agapia, împreună cu soţul ei Avraam, care era foarte bogat. Avraam a cumpărat pentru socrul său o suprafaţă mare de pământ pe munte şi acolo Ilie şi-a zidit singur o casă. A continuat să lucreze ca brutar, dar şi să-i ajute pe săraci. Îi silea pe străini să vină în casa sa pentru a putea fi găzduiţi. O trimitea pe fiica sa Kali la răscrucile drumurilor cu o hârtie pe care era scrisă adresa sa, pentru a o da străinilor şi a-i îndemna să vină să fie găzduiţi în casa sa. Plângea de bucurie atunci când veneau la el cerşetori, refugiaţi şi săraci. În fiecare seară găzduia între cinci şi zece oameni. Îi punea pe copiii săi să le spele picioarele şi hainele, iar apoi îi conduceau la camera de oaspeţi, pe care o avea pregătită special pentru găzduirea săracilor. El însuşi le slujea şi îi îndemna să mănânce spunându-le:
    Mâncaţi, beţi, nu vă ruşinaţi!
El mânca ultimul. Pentru cei bolnavi avea o cameră separată.
Pentru câţiva ani a găzduit doi fraţi monahi, Pahomie şi Ioan, care erau îmbrăcaţi în haine civile de frica comuniştilor atei şi se nevoiau pe o stâncă din Sohum. Dintre aceştia Ioan a adormit mai târziu în Pont, iar Pahomie în Sfântul Munte.
Buna sa soţie îl ajuta la primirea străinilor şi se silea să-l întreacă în săvârşirea milosteniei. Se interesau cine era mai nevoiaş, iar noaptea îi trimiteau saci cu făină, brânză, fructe. Trimiteau alimente văduvelor şi orfanilor, în temniţe, orfelinate şi azile de bătrâni.
Într o noapte, o fată orfană, pe nume Avgula, pe care au crescut o în casa lor, a văzut o pe Sotira ieşind pe ascuns din casă şi a întrebat-o unde se duce la asemenea oră.
    Linişteşte-te, i a răspuns ea, mă duc să mulg vacile.
    La ora asta? a întrebat o iarăşi Avgula.
    Voi duce laptele la temniţe.
În afară de Avgula a crescut şi a măritat şi o altă fată orfană, Elpiniki.
Într-o noapte Ilie l-a văzut în vis pe Sfântul Gheorghe, care i-a poruncit să zidească lângă casa sa o biserică închinată lui. I-a arătat până şi locul unde trebuia să-i pună icoana sa, precum şi alte icoane. Totodată i-a făgăduit că îl va ajuta şi că va ajunge să săvârşească minuni.
Într o zi, pe când Ilie săpa pe ogorul său cu hârleţul, acesta s-a înţepenit în pământ şi nu mai ieşea. A săpat atunci în jurul lui cu dalta şi cu ciocanul şi a găsit un zid al bisericii vechi. După ce a săpat cu atenţie, au ieşit la iveală trei ziduri ale bisericii, iar pe unul dintre ele se păstra încă destul de bine o frescă a Sfântului Gheorghe.
Biserica a făcut-o din lemn şi a acoperit-o cu paie. Din afară semăna cu o şură de paie. A făcut-o în felul acesta ca să nu dea de bănuit comuniştilor. Icoanele le a pictat el însuşi şi le-a aşezat aşa cum voia Sfântul Gheorghe. Fiica sa, Agapia, care era monahie în ascuns, îngrijea de biserică. Ilie i a poruncit să păstreze nestinsă candela Sfântului Gheorghe. Când aceasta era gata să se stingă, se auzea un zgomot caracteristic şi atunci mergea să-i pună untdelemn şi să cureţe fitilul. Prezenţa Sfântului Gheorghe o simţeau în diferite chipuri. Când venea Sfântul, auzeau tropăit de cal şi vedeau urmele copitelor pe drumul de pământ.
Ilie se nevoia mult şi de aceea pilda sa îi îndemna şi pe alţii. Se trezea la ora 3 noaptea şi până dimineaţă se ruga. Se silea mult pe sine în rugăciune. Se ruga cu metanierul şi lacrimile sale curgeau şiroaie. Dacă vreodată se întâmpla să nu se trezească, Sfântul Gheorghe venea la el şi îl scutura zicându-i:
    Scoală-te, căci e târziu!
El însuşi îşi deştepta întreaga familie pentru a se ruga, în timp ce pe orfana Avgula o trezea la 3.30 cu o voce blândă.
Într-o zi Ilie s-a dus la preotul satului şi i-a spus despre biserica pe care o descoperise. Acesta era bătrân şi de frica comuniştilor atei nu purta reverendă. L-a îndemnat însă pe Ilie să primească a fi hirotonit preot ca să-i poată boteza şi împărtăşi pe creştini. Atunci el a primit şi a fost hirotonit preot de către episcopul din Vatum. Purta un veşmânt preoţesc pe care îl moştenise de la un unchi de-al său, preotul Gheorghe, şi liturghisea pe ascuns în Biserica Sfântului Gheorghe şi în alte bisericuţe.
Când credincioşii au aflat că există preot în sat, au mers să participe la Sfânta Liturghie în Biserica Sfântului Gheorghe. Însă turcii din acele părţi au aflat despre aceasta şi au anunţat la Poliţie, care a început să facă cercetări. Dar Părintele Ilie era înştiinţat întotdeauna de către oameni buni şi astfel, înainte de a veni Poliţia, credincioşii se împrăştiau şi se prefăceau că adună lemne sau că fac altă treabă. Părintele Ilie mărturisea cu îndrăzneală că este creştin, iar ceilalţi spuneau la Poliţie că sunt lucrătorii lui. La fiecare investigaţie a poliţiştilor, aceştia îl arestau, îl judecau, îl închideau în temniţă, îl băteau şi îl lăsau flămând. A răbdat multe chinuri, care însă nu l-au îngenuncheat, ci a rămas un mărturisitor statornic. Când ieşea din închisoare, deşi încă mai suferea de pe urma chinurilor, mergea pe ascuns în fiecare noapte în bisericuţa sa şi împreună cu credincioşii săvârşea Sfânta Liturghie.
Era foarte nevoitor şi mânca puţin. De obicei mâncarea sa era puţin orez fiert sau câteva nuci sau puţină varză fiartă. Spre sfârşitul vieţii sale bea ceai cu posmag. Postea întotdeauna primele trei zile din Postul Mare, iar seara mânca doar trei alune. Postea cu asprime în toate posturile. Adeseori avea hemoragie gastrică şi era foarte slab. I-a învăţat şi pe copiii săi să postească încă de mici.
Ziua lucra pe ogorul său. Cultiva verdeţuri şi multe feluri de pomi fructiferi, chiar şi ceaiuri.
Părintele Ilie avea ca binecuvântare mâna dreaptă a Părintelui Ioan Triandafilidis care se sfinţise. De asemenea, o egumenă de la Sohum i a dăruit inima şi degetul mic al unei copile pe nume Maria, care după dezgroparea ei fuseseră găsite nestricate. Această fetiţă se trăgea din Santa Pontului. Părinţii ei erau foarte bogaţi, dar exagerat de iubitori de argint şi de nemilostivi. După ce mama ei a adormit, noua ei mamă, cea vitregă, a început s-o chinuiască pe Maria şi s-o lase flămândă. Aceasta însă împărţea noaptea pe ascuns săracilor şi femeilor însărcinate multe bunuri materiale. Dădea chiar şi puţina ei pâine săracilor, iar ea rămânea flămândă. A adormit la vârsta de doisprezece ani şi la dezgroparea ei au fost găsite nestricate mâna cea dreaptă şi inima, care era scăldată în mir. Înainte de a o dezgropa, oamenii vedeau în fiecare noapte o lumină care cobora şi se urca la Cer de trei ori. Aceasta i-a îndemnat să o dezgroape. La dezgropare mormântul ei a răspândit bună mireasmă şi a fost găsit plin de mir.
Sfântul Gheorghe, aşa cum făgăduise, i-a dat Părintelui Ilie harisma de a vindeca bolnavi. Le citea Evanghelia, îi însemna cu semnul Sfintei Cruci şi le dădea să sărute Moaştele Sfântului Ioan, Noul Milostiv, şi ale Mariei.
Îi însemna în chipul Crucii chiar şi pe turci şi pe armeni, iar aceştia se vindecau. Despre cineva a spus că va veni de departe, dar nu se va vindeca, fiindcă nu vine cu credinţă. Aceasta i-a descoperit-o Sfântul Gheorghe şi aşa s-a întâmplat.
Un copil orfan, Constantin din Crimeea, suferea de epilepsie. Părintele Ilie l-a vindecat, iar fata lui, Agapia, l-a cununat.
Într-o zi Sfântul Gheorghe i-a arătat pe munte nişte flori care semănau cu margaretele. Erau de două culori: albe şi galbene. I-a spus să le fiarbă separat. I-a mai spus ca pe cele albe, după ce le va fierbe, să le dea bărbaţilor care nu puteau face copii, iar zeama de la cele galbene să o dea femeilor. Dar fiindcă s-a temut ca nu cumva această descoperire să fie de la ispititorul, ca să-i otrăvească pe oameni, a băut mai întâi el însuşi şi, după ce a văzut că nu pătimeşte nimic, a dat şi celor care nu puteau avea copii. Aceştia dobândeau apoi copii pe care îi boteza însuşi Părintele Ilie.
Nepoata Părintelui Ilie, Maria, fiica Caliopiei, care trăieşte încă, îşi aminteşte următoarea întâmplare:
„Odată ne aflam pe câmp şi săpam. Deodată s-a auzit pe drum gălăgie, iar câinii au început să latre. Noi nu vedeam nimic, fiindcă era pădurea la mijloc. Părintele Ilie a spus:
    Ceva se întâmplă…
Ne-a poruncit apoi să intrăm în casă, iar el a rămas afară. După puţin timp au apărut doi călăreţi care l-au întrebat indignaţi:
    Cine era călăreţul cu calul alb care ne a împiedicat atâta timp să venim? Unde este, ca să-l omorâm?
Bunicul le-a spus să rămână să se odihnească şi le-a dat să mănânce. Apoi i-a întrebat dacă îl vor recunoaşte pe călăreţ, în cazul în care li-l va arăta, iar ei i-au răspuns că da. Atunci le-a adus icoana Sfântului Gheorghe şi ei l-au recunoscut pe călăreţul care îi împiedica. S-au cutremurat când au văzut aceasta şi s-au botezat”.
Un turc, pe nume Husein, trăia în casa fiicei sale din Mahmutia. Alături de ei trăia un şef de poliţie, a cărui femeie era nebună şi de aceea o legau cu lanţuri. Lui Husein i s a făcut milă de el şi i-a spus că există un grec care îi poate tămădui femeia. Atunci acela îndată a cerut să fie adus la casa sa. Părintele Ilie însă a fost de părere ca femeia bolnavă să fie adusă în casa fiicei lui Husein. Acolo, timp de douăsprezece zile i-a citit rugăciuni, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci şi astfel s-a vindecat. De atunci poliţia nu l-a mai deranjat. Şeful poliţiei a devenit creştin în ascuns, iar Părintele Ilie i-a botezat toată familia.
Trei turci care trăiau în Rusia au aflat că Părintele Ilie face minuni şi au hotărât să-l omoare sau să-l denunţe şi să închidă biserica. Şi astfel, pornind ei noaptea călare, un alt călăreţ cu un cal alb le-a tăiat calea. Caii lor s-au speriat şi s-au întors înapoi. Cel care îi alungase era Sfântul Gheorghe. Apoi s-au căit şi au povestit păţania lor Părintelui Ilie, cerându-i iertare.
Darul vindecării pe care îl avea Părintele Ilie s-a făcut cunoscut tuturor. Veneau de foarte departe pentru a se tămădui armeni, ruşi, georgieni, chiar şi turci. Părintele Ilie îi privea cu atenţie şi cunoştea de mai înainte dacă aveau să se vindece sau nu. Apoi le citea rugăciuni. Însă atunci când vedea că nu aveau să se vindece, le spunea să plece.
Fiul unui ofiţer de armată s-a îmbolnăvit grav, iar medicii din Leningrad şi din Moscova l-au aruncat în deznădejde. Ofiţerul auzise despre Părintele Ilie şi pentru aceasta l-a adus pe fiul său în Mahmutia. Părintele Ilie l -a luat pe copil, spunând tatălui său:
    Tu mergi la casa ta liniştit. Fiul tău va rămâne aici trei săptămâni. Dacă vrei, poţi să vii să-l vezi.
De fiecare dată când venea, tatăl îl găsea pe copil într o stare mai bună. Aceasta s-a întâmplat până când s-a vindecat cu desăvârşire.
Pe lângă multele minuni pe care le făcea, prezicea întâmplări care se adevereau, căci avea darul mai-înainte-vederii. Odată i-a spus orfanei Avgula:
    Fiica mea Avgula, pe această cale pe care păşeşti acum, pe aceasta vei rămâne şi vei ajunge la sfârşit curată. Vei merge în Cer mireasă a lui Hristos. L-am întrebat pe Sfântul Nicolae şi mi-a spus că Avgula va merge sus mireasă a lui Hristos. Tu nu te vei căsători.
Mulţi au fost cei care au cerut-o în căsătorie, dar s-a petrecut aşa cum a proorocit Părintele Ilie.
Cunoştea cele ascunse din inimile oamenilor şi adeseori le făcea cunoscute. A ştiut mai dinainte că nişte oameni din Pont vor pleca spre Rusia. Odată trei greci au pornit din satul Ahalseni ca să-l viziteze, dar s-au rătăcit şi au înnoptat sub cerul liber. Părintele Ilie a pomenit la un moment dat despre cei trei care se rătăciseră şi de îndată ce-au ajuns, le-a spus:
    Bine, măi binecuvântaţilor, cum de-aţi pierdut drumul şi v-aţi chinuit?
Uneori spunea:
    Astăzi va veni cutare. Este credincios şi se va face bine.
Iar alteori:
    Acesta care vine nu crede şi nu se va vindeca.
Şi, într adevăr, se petrecea aşa cum spunea Părintele Ilie.
Altădată, cu ajutorul harismei pe care o avea, a văzut pe cineva care venea să-l viziteze, dar care se rătăcise în pădure. Atunci l-a trimis pe un cunoscut de-al său în locul unde se afla acel om ca să-l aducă la el. Odată a spus:
    Vine Petru şi are această boală, dar se va face bine. La ora 5 dimineaţa va fi aici.
Şi aşa s-a întâmplat.
Adeseori proorocea spunând:
    Va veni vremea când bărbaţii vor fi ca femeile, iar femeile ca bărbaţii. Atunci va veni peste lume un mare blestem. Se va face război în Constantinopol şi ruşii vor învinge; vor ajunge la râul Eufrat. Biserica Sofia se va deschide şi se va săvârşi în ea Sfânta Liturghie. Atunci va stăpâni un împărat cu şase degete.
De asemenea, spunea:
    Deşteaptă-te, Rusie, şi aruncă armele tale! Adică: „Vino la pocăinţă, la credinţă şi leapădă ateismul!”.
Adeseori îl vedea pe Sfântul Gheorghe. Odată acesta i-a spus:
    Vor veni turcii să ardă biserica şi vor încerca să vă ucidă.
El a spus aceasta familiei sale, care a rămas însă neîncrezătoare. Turcii râvneau moşia lor şi voiau să o ia. S-au adunat atunci mulţi turci în frunte cu Ahmed Kitiak şi mergând la casa lor, au bătut în poartă, cerând, chipurile, să le arate drumul. Ei însă nu le-au deschis. Atunci turcii au omorât câinele şi au început să tragă. Gloanţele treceau pe alături şi niciunul nu lovea casa. Caliopia l-a văzut pe Sfântul Gheorghe stând în poarta casei cu mâinile întinse şi ocrotindu-i. La sfârşit au dat foc hambarului unde se afla biserica, care a ars. A luat foc şi acoperişul casei, dar l-au stins. Apoi Părintele Ilie a mers şi s-a rugat în faţa icoanelor şi L-a întrebat pe Hristos:
    Cine sunt cei care au ars biserica?
Şi Hristos i-a enumerat pe toţi unul câte unul.
Invidia oamenilor însă nu-l lăsa liniştit. O rudă de-a sa îndepărtată l-a clevetit comuniştilor că ascunde obiecte de aur şi că prin minunile pe care le face strânge multă avere, deşi el nici măcar nu se atingea de bani. Şi astfel comuniştii au venit şi i-au dărâmat casa, iar pe el împreună cu preoteasa sa i-au băgat în temniţă. Pe Părintele Ilie l-au chinuit mult, fiindcă era credincios, nu ştiau că este şi preot. L-au băgat într-o groapă strâmtă în care nu se putea aşeza, nici întoarce de pe o parte pe alta. Îşi făceau nevoile peste el şi îl lăsau flămând.
Când a aflat despre aceasta şeful Poliţiei, care era rus şi a cărui soţie fusese vindecată de Părintele Ilie, a intervenit şi a eliberat-o după o lună pe Sotira, iar după trei luni pe Părintele Ilie. Toate acestea s-au întâmplat în anul 1938. I-a dat haine, bani şi mâncare, dar Părintele Ilie era deja foarte bolnav din pricina chinurilor la care fusese supus.
Când şi-a mai revenit, a început să liturghisească din nou şi să boteze. Liturghiile se săvârşeau noaptea pe ascuns. Veneau cam douăzeci-treizeci de credincioşi. Părintele Ilie liturghisea în limba greacă cu multă evlavie şi umilinţă. Noaptea boteza în casa unui turc cumsecade, ca să nu dea de bănuit. Într-o noapte a botezat treizeci şi şapte de persoane, al căror naş a fost Sotiria, iar altădată nouăzeci şi nouă, al căror naş a fost fiica sa Agapia (monahia Maria).
O femeie a povestit că odată, în timp ce Părintele Ilie liturghisea, a ieşit o lumină din icoana Sfântului Gheorghe şi s-a pogorât peste el.
Făcea adeseori procesiuni, fiindcă vedea de mai înainte o nenorocire care avea să vină. Spunea:
    De la lemnele uscate ard şi cele verzi. Din pricina păcătoşilor sunt arşi şi cei buni.
Alteori spunea:
    Fără fapte bune credinţa este moartă.

7Ultima fotografie a Părintelui Ilie
pe când era în viaţă

Într-o după amiază, de îndată ce a început să se însereze, nepotul Părintelui Ilie, Gheorghe Kiriakidis, a văzut o lumină ciudată care a început să urce de jos, din pădure către muntele pe care se afla casa, deve¬nind din ce în ce mai puternică. Parcă tot locul luase foc. De aceea copilul a început să plângă. Când Părintele Ilie l-a întrebat de ce plânge, el i a spus despre acea lumină. Atunci Părintele a zâmbit şi i a spus:
    Nu plânge, copilul meu! Acesta este Sfântul Gheorghe. Este timpul când vine în biserică.
În ultimii ani ai vieţii sale nu mai putea umbla. Desele hemoragii gastrice, cancerul la prostată, urinarea cu sânge îl răpuseseră cu totul. Îl duceau la biserică purtându-l pe braţe. Toată ziua era ca un mort, dar în vremea rugăciunii se preschimba de parcă intra o putere dumnezeiască în trupul său neputincios. Atunci el cerea să fie dus la Biserica Sfântului Gheorghe. Citea timp de trei ore Miezonoptica şi Utrenia, după care liturghisea şi împărtăşea oamenii ce veneau de departe prin zăpadă.
Pe data de 6 decembrie 1939, într o vineri, de praznicul Sfântului Nicolae, nu s-a mai trezit la ora 3 ca de obicei, ci a întârziat. Sfântul Nicolae îl iubea mult, adeseori i se arăta şi vorbeau împreună. În acea zi a venit Sfântul Nicolae, scăldat în lumină, şi l-a trezit cu o lovitură uşoară, zâmbindu-i plin de seninătate.
În acelaşi an, 1939, copiii săi au plecat în Grecia. Părintele Ilie şi a înmulţit nevoinţele şi a început să se pregătească pentru ieşirea sa din această lume.
Când s-a apropiat vremea adormirii sale, în ultimele zile ale vieţii lui a zăcut la pat. Nu primea mâncare, hrănindu-se doar cu rugăciunea. A adormit întru cuvioşie cu multă pace în luna iulie 1946. În clipa când a adormit, o lumină s-a pogorât din Cer şi chilia sa s-a umplut de bună mireasmă. Mâna sa cea dreaptă era galbenă ca ceara, lucru ce mărturisea milosteniile sale ascunse. A fost îngropat după dorinţa sa în curtea bisericii Sfântului său iubit. De-a dreapta sa a fost înmormântată mai târziu preoteasa Sotiria, care a adormit în 1963 la vârsta de optzeci şi trei de ani, iar la stânga, fiica lui Agapia (monahia Maria).
În fiecare noapte ieşea din mormântul său lumină. Soldaţii de la posturile de gardă ruseşti de primprejur o vedeau fără să poată să-şi dea o explicaţie şi aceasta îi înfricoşa. În fiecare noapte, la ora 12, lumina ieşea din mormântul său şi revărsa mir. Toţi câţi se ungeau cu acest mir, se vindecau de orice boală ar fi suferit. Acest fapt s-a făcut cunoscut pretutindeni şi atât de mulţi erau cei care mergeau să se vindece la mormântul Părintelui Ilie, încât nu se puteau ascunde. Şi astfel mormântul a devenit un adevărat loc de închinare.
Atunci şeful Poliţiei a fost pus într-o situaţie dificilă. Voia să ocrotească Biserica, dar numărul mare de credincioşi care veneau la mormântul Părintelui Ilie crea probleme şi situaţia îi scăpa de sub control. De aceea a hotărât să facă mutarea moaştelor. Au deschis mormântul şi când au ridicat placa, a ieşit o lumină din mormânt. Moaştele Părintelui Ilie erau nestricate şi răspândeau bună mireasmă. Le-au îngropat din nou şi au interzis lumii să mai vină la mormânt. Mai târziu, când lucrurile s-au schimbat şi s-a dat libertate Bisericii, credincioşii au început din nou să meargă la mormântul Părintelui Ilie. În ţinutul Vatum l-au declarat Sfânt şi au pus icoana sa în biserică.
În 1962 câţiva episcopi georgieni au deschis din nou mormântul, dar moaştele nu se mai aflau acolo. Mormântul fusese golit. După adormirea sa, a început să izvorască agheasmă care îi vindecă pe toţi bolnavii care se spală cu ea sau o beau.
Astăzi în Biserica Sfântului Gheorghe liturghiseşte strănepotul Părintelui Ilie, părintele Avraam Paraschevopulos.
Pentru rugăciunile Sfântului Ilie, Izvorâtorul de Mir, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.

Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.