Părintele Iustin de la Mănăstirea Sfântului Ioan Casian: „Să trăim starea de Împărăție!”

Ne-a bucurat cuvântul Părintelui Iustin, căci în el am aflat mireasma libertăţii vieţii duhovniceşti descrisă în Paterice. Părintele ne introduce cu simplitate şi firesc pe calea sfinţeniei, dându-ne o lecţie fundamentală pe limba inimii noastre ‒ limba libertăţii şi a unei conştiinţe vii a păcătoşeniei noastre în faţa lui Dumnezeu. Aflăm în persoana sa un moştenitor al marelui duvovnic Arsenie Papacioc, a marilor duhovnici în general, unde nu se întâlneşte crisparea, ci simplitatea, bucuria, pacea, dar şi acrivia în ţinerea poruncilor. (G.F.) – Părinte Iustin, ştim din Sfânta Scriptură că Dumnezeu ne cheamă pe toţi la sfinţenie: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” I Petru 1:16. Credeţi că mai este posibilă sfinţenia în ziua de azi?

– Bineînţeles că mai este posibilă! Dar înainte de a vorbi despre sfinţenie, cred că e potrivit să aducem câteva precizări asupra termenului, aşa cum era înţeles de Sfinţii Părinţi ‒ și mă refer în mod deosebit la Sfântul Ioan Casian, pe care l‑am aprofundat. Sfântul Ioan Casian este un Sfânt din secolul IV, care a luat mai multe „interviuri” Părinţilor mari ai pustiei. Şi el, când vorbeşte despre sfinţenie, spune că trebuie să facem o distincţie foarte clară între a fi sfânt şi a fi fără de păcat. Fără de păcat, în adevăratul sens al cuvântului, este doar Mântuitorul Iisus Hristos, pe când ceilalţi oameni, oricât de mult s-ar strădui să-şi păstreze inima neatinsă de vreun gând necurat sau de vreo patimă, nu vor reuşi să realizeze lucrul acesta întru totul. De aceea, Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre diferite grade ale sfinţeniei.

În primul rând, a fi sfânt înseamnă a-I sluji lui Dumnezeu. Oricine Îi slujeşte lui Dumnezeu şi orice este pus în slujba lui Dumnezeu capătă calitatea sfinţeniei. De aceea, spune Sfântul Ioan Casian, în Vechiul Testament şi templul era considerat sfânt, şi vasele templului erau considerate sfinte, şi chivotul în care era ţinută mana şi toiagul lui Moise erau considerate sfinte. La fel şi în Legea nouă, Biserica este considerată sfântă: vorbim de Sfântul Altar, vorbim de sfintele vase, vorbim de sfintele veşminte. Sfântul Apostol Petru vorbeşte despre poporul sfânt ‒ „neam sfânt, agonisit de Dumnezeu” I Petru 2:9 – cu alte cuvinte, se referă la cei ce slujesc și se închină „în duh şi în adevăr” Ioan 4:23 Tatălui ceresc.

Prin urmare, toţi cei care slujesc lui Dumnezeu sunt sfinţi; de aceea, creştinii în Biserica primară se numeau cu acest nume de „sfânt” ‒ ei erau Sfinţii lui Dumnezeu. Pe când omul din zilele noastre, când vorbeşte despre sfinţenie, se gândeşte la cineva cu calităţi deosebite, cu o viaţă deosebită, un om despătimit, în sfârşit, un om cu calităţi speciale, prieten cu sfinţii, prieten cu Dumnezeu, aflat într-un dialog continuu cu Dumnezeu. Într-adevăr, și această măsură este o măsură a sfinţeniei, dar nu este singura, după cum spune Sfântul Ioan Casian. Şi cei care sunt mai puţin curaţi, care nu-şi petrec tot timpul în rugăciune sau într-o atingere continuă cu cele sfinte sau cu Dumnezeu sunt consideraţi şi ei sfinţi, în măsura în care Îi slujesc lui Dumnezeu. Că o fac o dată pe săptămână, că o fac mai des, că-şi aduc aminte de Dumnezeu când se trezesc şi la culcare – tot sfinţi sunt consideraţi, doar că pe o treaptă inferioară a sfinţeniei.

Aceasta e frumuseţea: termenul de „sfânt” este mult mai larg decât ni-l imaginăm noi. Prin urmare, când, în Liturghie, preotul face chemarea: „Sfintele, sfinţilor!”, pentru mulţi această chemare este un motiv de poticneală. Ei sunt chemaţi să se împărtăşească, dar se gândesc: „Dacă Sfintele sunt pentru cei sfinţi, atunci eu, care nu fac parte din această categorie, nu trebuie să mă împărtăşesc, ca nu cumva să-mi fie spre osândă”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel cf. I Corinteni 11:29. Însă această mentalitate vine dintr-o percepere greşită a termenului, de aceea am ţinut să precizez cum înţelegeau Părinţii secolului al IV-lea termenul de „sfinţenie”.

 „Sfinţenia nu e standardizată”

– Dar n-am putea să cădem în autosuficienţă dacă gândim așa? Că, uite, e suficient să merg la biserică o dată pe săptămână, chiar dacă ajung la mijlocul Liturghiei – pentru că Îi slujesc lui Dumnezeu cât pot – şi deja mă consider sfântă!

– Sfântul Ioan Casian vorbeşte şi despre păcatul acesta al autosuficienţei atunci când tratează subiectul vredniciei şi al nevredniciei. Arată că, în pustia Egiptului, Părinţii aveau grave probleme de conştiinţă dacă în timpul rugăciunii mintea le era distrasă de un lucru cât de mic: dacă se interpunea un gând străin în dialogul lor cu Dumnezeu, se considerau întinaţi de gândul respectiv ‒ atât de sus era măsura conştiinţei lor în ceea ce priveşte greşeala, păcatul, întinarea! Dar ce vrea Sfântul Ioan Casian să spună prin lucrul acesta? Că, de fapt, pentru progresul duhovnicesc, oricât de sus te-ai afla pe treapta sfinţeniei, este necesară în permanență o mică doză de nemulţumire.

Autosuficienţa este criminală, e moarte sigură. Este ca un sicriu pe care ţi l-ai construit prin propriul tău efort şi în care te-ai autoîngropat. Parabola Mântuitorului despre vameş şi fariseu, atunci când Mântuitorul spune că vameşul s-a întors mai îndreptat la casa sa cf. Luca 18:14, se referă la faptul că avea această doză sănătoasă de nemulţumire; atenţie: nu acea nemulţumire care te deprimă, care te duce la descurajare, care te duce la boală psihică, ci acea doză sănătoasă a nemulţumirii care este necesară pentru progresul duhovnicesc ‒ care e mobilul, de altfel, al oricărei forme de progres, nu doar în viaţa duhovnicească, ci în orice profesie şi în orice domeniu! Trebuie să fii puţin nemulţumit de măsura la care te afli ca să poţi urca pe o treaptă superioară.

Aşadar, autosuficienţa nu face casă bună cu creştinul autentic, pentru că un astfel de creștin înseamnă că a renunţat la perspectiva învierii, la perspectiva unui progres continuu, veșnic, din treaptă în treaptă, din putere în putere, aşa cum suntem chemaţi de Dumnezeu.

– Credeţi că mai există astăzi sfinţi la măsurile din Pateric?

– Da, cred că sunt, de ce să nu fie? Eu l-am întâlnit pe Părintele Iustin Pârvu, pe Părintele Arsenie Papacioc, pe Părintele Teofil Părăian… Ceea ce este important de spus e faptul că, așa cum vedem şi în „Vieţile sfinţilor”, sfinţenia nu e standardizată. Aceasta este o altă greşeală a omului care nu e capabil să înţeleagă sfinţenia ‒ o pune în nişte şabloane: „Ca să fii sfânt, trebuie să te porţi aşa!”. Ei bine, în „Vieţile sfinţilor” avem Sfinţi care umblau goi pe stradă, avem Sfinţi care se retrăgeau, avem Sfinţi care mergeau la prostituate, avem Sfinţi care mâncau cârnaţi în Săptămâna Mare, avem Sfinţi care târau câini morţi după ei în Biserică ‒ avem tot felul de Sfinţi! Avem Sfinţi dintre cei mai cuminţi şi liniştiţi şi retraşi, avem Sfinţi teologi, intelectuali, avem Sfinţi care erau oameni simpli, nu ştiau nici măcar să scrie și să citească, avem Sfinţi care aveau diverse daruri…

Ei bine, asta am remarcat eu, atunci când l-am cunoscut şi pe Părintele Iustin Pârvu şi pe Părintele Arsenie Papacioc şi pe Părintele Teofil Părăian: ei nu se asemănau între ei, fiecare avea o personalitate distinctă. Spre exemplu, de Părintele Teofil Părăian uneori m-am smintit, tot din acelaşi motiv, pentru că eu gândeam sfinţenia şablonat, iar el nu „corespundea”! Odată, când am stat la masă cu el, gazda i-a pus o mâncare fără sare, pentru că ştia că este cardiac. Și, când a gustat, s-a supărat foarte tare bătrânul. Iar gazda, ca să se scuze, a spus: „Păi, ştiam că aveţi probleme şi m‑am gândit să vă fac cu sare dietetică”. Şi a zis: „Dragă, eu când m-am dus la medic odată şi mi-a interzis câteva săptămâni să mai mănânc sărat, apoi să ştii drept că eu mi-am dorit şi moartea!”. La care gazda a întrebat: „Dar nu e păcat, Părinte, să vă doriţi moartea?” „Păcat, nepăcat, asta e, dragă! Ştii, mie să‑mi pui sare în mâncare, că altfel nu mănânc nimica!”. Înţelegeţi? Cu toate acestea, acum eu îl consider unul dintre Sfinţii importanţi ai Bisericii noastre, pentru că L-a slujit într‑un mod cu totul şi cu totul dăruit pe Dumnezeu şi Biserica Ortodoxă Română.

Aşadar, Sfântul nu este neapărat un ascet numai piele şi os. Sfinţenia se manifestă în cele mai diverse forme, unele chiar scandaloase, ca să zic așa.

„Dacă bătrâneţea ar putea şi tinereţea ar şti!”

– Despre Părintele Arsenie Papacioc, căruia îi facem pomenirea luna aceasta, ne puteţi împărtăşi câteva amintiri?

– Părintele Arsenie respecta principiile monahale – ascultarea, sărăcia şi fecioria – dar, în ceea ce priveşte ascultarea, el m-a însoţit odată, după ce l-am vizitat, până la poarta mănăstirii, şi la poartă s-a oprit, n-a mai vrut să facă niciun pas. Nu i-am cerut nicio explicaţie, dar a simţit el nevoia să se justifice: „Până aici am ascultare să merg. N-am voie să trec dincolo”. Foarte frumos! Poate că a zis lucrul acesta ca să-mi dea mie o lecţie, dar cred că el avea foarte bine înrădăcinat, în structura lui monahală, principiul acesta al ascultării: „Până aici am voie să merg, nu mai departe!”.

– Dintre toate învăţăturile pe care vi le-a spus, de care v-aţi folosit cel mai mult?

– După cum bine ştiţi, lui îi plăcea, mai ales în ultimii ani ai vieţii, să vorbească despre moarte. Spunea că „Moartea vine să te ia, nu vine la o cafea!”. Îi plăcea să fie provocat cu întrebări atipice, neconvenţionale. Era un intelectual fin, avea lecturi. Sfatul pe care mi l-a dat mie şi pe care n-am să-l uit toată viaţa a fost: „Nu după cum începem, ci după cum vom sfârşi, aşa vom fi judecaţi!”. Este un sfat foarte bun, pentru că te ţine într-o stare de trezvie permanentă, nu te lasă să te moleşeşti în urma unor victorii aparente sau temporare, ci permanent te pune într-o stare de luptă, până la sfârşit; să nu renunţi, să nu slăbeşti, să nu-ţi laşi atenţia distrasă sau mintea moleşită pentru că, vezi Doamne, ai reuşit să faci ceva, sau ceva mai mult decât fac alţii. „Nu după cum începem, ci după cum sfârşim, aşa vom fi judecaţi” e sfatul pe care l-am primit de la Părintele Arsenie Papacioc.

Tot el mi-a spus, la începutul vieţii mele monahale aici, în Dobrogea, şi la începuturile construirii Mănăstirii „Sfântul Ioan Casian”, să nu exagerez cu posturile, cu nevoinţa, pentru că e destulă suferinţă şi lipsă în toate problemele şi necazurile începutului. Acesta a fost iarăşi un sfat foarte bun pe care mi l-a dat. De altfel, am avut un frate care şi-a dorit foarte mult să fie nevoitor; îşi drămuia foarte bine mâncarea şi, în final, a sfârşit la cabinetul de Psihiatrie, pentru că n-a făcut față și, pe lângă presiunea condiţiilor vitrege de la început, el s-a lipsit şi de bucuria mâncării.

Părintele Arsenie Papacioc avea, aşadar, ceea ce se numeşte înţelepciune, iar înţelepciunea se distinge prin aceea că nu gândeşte în şabloane și nu aplică şabloane. Înţelepciunea este atentă la omul din faţă, la nevoile lui concrete şi la traseul pe care s-a angajat. Şi atunci, înţelepciunea are virtutea moderaţiei şi a dreptei socoteli. În acest sens, Părintele Arsenie Papacioc era un om înţelept. În plus, era și inteligent, pentru că, repet, puteai să-i pui orice fel de întrebare, oricât de nepotrivită şi neconformă standardelor ortodoxe, iar el avea bucuria şi bunăvoinţa de a răspunde. Îi plăcea să vorbească. La sfârşit, în ultimul an, chiar se plângea: „Simt că-mi funcţionează creierul ca la 18 ani. Nu am goluri de memorie, nu am sincope în exprimare. Dar, din păcate, nu mă mai ţin picioarele!”. Avea el şi vorba aceasta: „Dacă bătrâneţea ar putea şi tinereţea ar şti!”.

Ce m-a impresionat cel mai mult este prima și ultima conferinţă pe care a ţinut-o la Casa de cultură din Constanţa, cred că undeva prin 2005-2006, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Teodosie – conferinţă pe care eu am transcris-o cuvânt cu cuvânt, ca să o public în cartea „Ochii prin care vedeam cerul”, o carte dedicată Părintelui Arsenie Papacioc după trecerea la cele veşnice. Şi, transcriind‑o, mi-am dat seama că omul acesta a ţinut un discurs de o oră și jumătate fără greşeală! O frază clară, cu subiect şi predicat ‒ deci nu a trebuit să intervin absolut deloc în text! Avea o minte sclipitoare.

„Pacea Mea o dau vouă” Ioan 14:27

– Dar oameni simpli, nu neapărat clerici, care v-au impresionat prin vieţuirea lor înaltă, ați cunoscut?

– Da… Pe mine m-a impresionat Marin Răducă de la Iaşi. El dobândise pacea lăuntrică. Avea această lucrare a isihiei, şi o şi exprima ori de câte ori avea ocazia, când cineva avea bunăvoinţa să stea de vorbă cu el. Citea din Sfinţii Părinţi, din Filocalie, iar pasajele care-i plăceau foarte mult le transcria pe hârtie şi le recitea de zeci de ori într-o zi, poate zile la rând, poate săptămâni, până când simţea că textul respectiv făcea parte din el însuşi. Îl rumega cuvânt cu cuvânt și, după ce simţea că şi-a însuşit textul, depozita acele hârtii în bibliotecă, într-o mapă, şi mai revenea din când în când asupra lor. Asta era lucrarea lui. Nu ştiu câţi dintre laici fac treaba aceasta.

Eu îl consider un om sfânt ‒ și sunt convins că este un om sfânt! L-am întrebat cum de şi-a păstrat vitalitatea la vârsta lui; avea 96 de ani când l-am cunoscut. După dialogul pe care l-am avut cu el, m-am oferit să-l duc acasă şi, într-o intersecţie cu patru benzi pe sensul de mers, a coborât din maşină – pentru că am oprit maşina la semafor – şi a zbughit-o, efectiv, printre maşinile oprite. Avea 96 de ani, repet! Mai erau câteva secunde până să se schimbe culoarea de pe roşu pe verde şi nu l-am mai văzut. Deci era un om foarte vioi, care şi-a păstrat vioiciunea aceasta până în ziua morţii. Dar făcea în fiecare dimineaţă stretching. Un sfânt care făcea stretching în fiecare dimineaţă! Făcea parte din regula lui de viaţă. Bineînţeles, se ruga. Citea cât de multe catisme putea într-o zi. Şi avea ceea ce se numeşte pace interioară. N-am mai întâlnit la nimeni până la el. Poate la Părintele Iustin Pârvu, deşi şi pe el l-am văzut de multe ori tulburându-se şi împărţind, aşa, priviri tăioase şi vorbe tăioase. Domnul Marin Răducă nu ştiu să se fi tulburat vreodată, în această înţelepciune a liniştii pe care o avea.

– Cum credeţi că se poate ajunge la pacea sufletului?

– Sfântul Ioan Casian vorbeşte pe tema aceasta, zice că e una dintre virtuţile importante pe care o cultivau Părinţii pustiei. Şi el o prezintă sub forma unui principiu de viaţă, zicând: să păstrezi la fel, în stare egală, şi trupul, şi mintea, şi sufletul, indiferent de împrejurarea în care te-ai afla. Asta înseamnă să fi dobândit liniştea interioară.

Trebuie spus că pacea lăuntrică nu are nimic în comun cu nesimţirea, care este o lipsă de sensibilitate, nici cu autismul, care e o stare patologică, caracterizată prin ruperea contactului cu realitatea. Pacea lăuntrică este o lucrare statornică, conştientă, iar cel ce dobândeşte pacea, pe de o parte devine purtător de pace, adică reuşeşte să câştige pacea cu sine însuşi, cu gândurile sale, cu stările, cu sentimentele şi emoţiile sale, iar mai apoi devine ceea ce se numeşte făcător de pace, adică capabil să răspândească darul acesta al păcii şi celorlalţi. Experienţa păcii interioare trebuie spus că este şi o experienţă a fericirii autentice, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Fericiţi făcătorii de pace…” Matei 5:9. Cel ce-şi dobândeşte pacea lăuntrică gustă din această fericire la care se referă Mântuitorul Iisus Hristos.

Iar cei ce sunt ucenici şi urmaşi autentici ai lui Hristos pot fi recunoscuţi prin această pace lăuntrică ‒ dacă au sau nu au pacea lui Hristos, pe care El a promis că ne-o dă: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” Ioan 14:27. De altfel, Sfântul Ioan Casian spune că e foarte simplu să te autoevaluezi, să vezi ce se află în inima ta. Zice el: „Dacă Împărăţia Cerurilor este pace, bucurie, dreptate, adevăr, înseamnă că cel ce găseşte în inima lui aceste virtuţi, îndeosebi pacea, se află deja în Împărăţia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cel ce găseşte în inima lui, la o atentă cercetare, tulburare, nelinişte, tristeţe aducătoare de moarte, invidie, răutate, înseamnă că deja este în împărăţia demonului şi în gheena focului”. Şi spune că nimic nu este mai de preţ decât pacea lăuntrică şi nimic nu este mai păgubos pentru om decât tulburarea. Şi adaugă: „Este de preferat să renunţi la sarcini grele, inclusiv la cele duhovniceşti – să zicem, un post mai îndelungat sau o rugăciune peste măsură –, dacă acele sarcini pe care ţi le-ai luat îţi aduc vreo afectare a păcii interioare, care este mai importantă decât toate”.

 „Cele două mari scopuri ale vieții creștine”

– Cum să ne vedem adevăratul nivel duhovnicesc la care ne aflăm?

– Ei, aţi văzut principiul Sfântului Ioan Casian: dacă Împărăţia Cerurilor este pace, dreptate, adevăr şi descoperi aceste însuşiri în inima ta, înseamnă că eşti pe drumul cel bun. Dacă, dimpo­trivă, vezi în inima ta tulburare, tristeţe aducătoare de moarte, nelinişte, înseamnă că eşti pe drumul spre împărăţia demo­nu­lui şi deja guşti din ceea ce înseamnă starea de iad.

Iadul şi Raiul încep de aici, de pe pământ, spune Sfântul Ioan Casian. E foarte simplu să ştii încă de aici unde vei ajunge, făcând o analiză sinceră a propriului interior, a propriei tale inimi. Aşa ştii; e simplu, nu-i complicat. Mai spune Sfântul Ioan Casian că, pentru a ajunge la pacea aceasta interioară, ai nevoie de virtutea umilinţei. Virtutea umilinţei „este o lucrare duhovni­cească conştient asumată, cu scopul de a păzi inima netul­bu­rată şi neînti­nată de orice mizerie”. Umilinţa nu are nimic în comun cu sentimentul de inferioritate faţă de celălalt sau faţă de orice autoritate. Nu e nici supunere oarbă, nici supunere de frică faţă de cineva, fie el şi Dumnezeu. Ci umilinţa înseamnă, dimpo­trivă, a primi cu o stare interioară egală orice se întâmplă în viaţa ta: şi bine, şi rău, şi îmbucurător, şi tragic, fără a permite ca ceva sau cineva să-ţi schimbe starea.

În viaţă se întâmplă de toate: unul te înjură, altul te drăcuie, altul te împinge, altul te nedreptăţeşte, altul îţi ia ceea ce ţi se cuvine ‒ în toate situaţiile acestea, dacă îţi păstrezi pacea interioară neatinsă, o faci datorită umilinţei, datorită faptului că nu reacţionezi agresiv sau nu-ţi ceri dreptul. Cel care te vede zice despre tine că eşti un om umil sau un om smerit ‒ acesta este criteriul după care poţi să evaluezi dacă cineva este sau nu este smerit. Tot Sfântul Ioan Casian spune că, dacă se tulbură şi se surpă edificiul interior al păcii, adică Ierusalimul, cetatea lăuntrică a păcii pe care o construim cu atâta atenţie, nu este de vină situaţia de viaţă, atacurile din exterior, pentru că, zice el: „Deosebirea între un om virtuos şi unul păcătos nu constă în faptul că n-ar fi ispitiţi la fel, ci în faptul că unul rezistă la lovituri foarte mari fără să se tulbure, câtă vreme celălalt cade răpus la nişte înţepături de fur­ni­că”. Aceasta este diferenţa între omul virtuos şi omul pă­cătos. Viaţa e aceeaşi pentru toţi oamenii; e diferită starea cu care întâmpinăm loviturile care vin asupra noastră.

– Care este primul pas pe calea sfinţeniei?

– Să-ţi cunoşti scopul, nu? Acesta este primul pas. Sfântul Ioan Casian spune că orice creştin cu pretenții ar trebui să ştie că în viaţa lui sunt două mari scopuri. Este un scop îndepăr­tat, pe care îl numim Împărăţia Cerurilor – adică pen­tru asta trăim şi de asta ne botezăm şi de asta facem tot ce facem în viaţa noastră creştină: ca să ajungem în Împărăţia Cerurilor. Dar spune el că nimeni nu va putea să ajungă în Împărăţia Cerurilor, la acest scop îndepărtat, dacă nu are în vedere scopul apropiat, şi anume pacea lăuntrică.

Şi dă un exemplu. „Am văzut aici, în pustie”, zice el, „foarte mulţi oameni care au renunţat la averi imense, au renunţat la proprietăți, la case, le-au vândut, iar banii i-au împărţit săracilor, şi au venit să-I urmeze lui Hristos, încercând să îm­pli­nească poruncile Evangheliei aici, în pustie, într-o sărăcie cutremurătoare. Cu toate acestea, pe aceşti oameni care au fost capabili să renunţe la ase­me­nea averi, îi vezi tulburându-se din pricina unor lu­cruri de nimic: de la o pană de scris, de la un ac, de la o lamă de cuţit care s-a tocit şi nu mai taie cum tre­buie”. Şi zice Sfântul Ioan Casian: „Eu însumi, stând în pustiu, mi-am văzut inima tulburată de mânie pentru că pana mea nu mai scria, așa că am rupt-o şi am aruncat-o. Şi mi-am dat seama că, dacă aș fi avut în minte clipă de clipă scopul apropiat – pacea inimii, fără de care nimeni nu va ajunge în Împărăţia Ceru­rilor –, nu şi-ar fi bătut joc demonul în halul acesta de mine”.

Deci este clar că, pierzându-ţi atenţia de la scopul apropiat, pierzi, de fapt, şi scopul îndepărtat. Pierzi sta­rea de Împărăţie. N-ai cum să ajungi în Împărăţie dacă nu trăieşti starea de Împărăţie.

Interviu realizat de
Mihaela-Raluca Tănăseanu
 
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 162 (iulie 2022)

Total
358
Shares
Previous Post

Diavolul îl împiedică pe om de la rugăciune

Next Post

Cuvântul Evangheliei: în șoaptă sau la volum maxim?

Related Posts