Ascultați istorisirea minunată a convertirii Părintelui american Peter Heers, care a vizitat mănăstirea Paltin, din dragoste față de Părintele Iustin și Sfinții închisorilor. Totodată puteți afla și câteva sfaturi prețioase în lupta duhovnicească astăzi, când tentațiile lumești sunt mult mai mari.
CATEHISMUL ȘI LUCRAREA MISIONARĂ ÎN AMERICA
Vă mulțumesc pentru că m-ați primit în mănăstirea voastră ca oaspete. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, prin rugăciunile Părintelui Iustin, mi-a fost dat să ajung la mănăstirea lui. Acum câteva săptămâni, m-am rugat să ajung la mănăstirea Părintelui Iustin, pentru că avem nevoie de învățăturile lui atât pentru americani, cât și pentru cei care vorbesc limba engleză. Cred că mă aflu aici, datorită rugăciunilor Părintelui Iustin.
În America, facem o lucrare misionară atât prin intermediul internetului, cât și prin traduceri apărute în cărțile pe care le publicăm în toată lumea. După coronavirus, avem de trei ori mai mulți oameni care vin la Biserică și cererile au crescut atât pentru catehizare, cât și pentru botez.
Și poate credeți că în mijlocul munților și în mănăstirile din România, nu aveți mai nimic de făcut. Însă, vreau să vă spun că, de fapt, sunteți foarte implicate în lucrarea misionară. Fiecare rugăciune pe care o faceți, fiecare Sfântă Liturghie pe care o săvârșiți, fiecare Împărtășire cu Sfintele Taine, contracarează răul care este în lume. Toți suntem în același trup al lui Hristos și rugăciunile, lupta voastră ne ajută pe noi, cei din lume. Totul este într-o strânsă legătură.
CONVERTIREA LA ORTODOXIE
Eu am crescut ca anglican protestant. Tatăl meu a fost preot anglican, timp de 28 de ani. El, împreună cu parohia lui (150 de oameni), s-au convertit în 1992. Pe mine, rugăciunile cuiva care m-a vizitat acum 30 de ani, m-au adus la Ortodoxie în 1998.
Eram student la Universitate și pentru prima oară, am fost la o Bisericuță grecească, simplă, care nu avea nimic special. Am mers la Vecernie, unde erau doar preotul, cântărețul și o doamnă în vârstă. Ei nu obișnuiesc să facă Vecernia zilnic, acolo, dar în acea zi se făcea, când am trecut eu și m-am simțit ca în Rai. Nu mai văzusem așa ceva, niciodată în viața mea. Și am plecat de la acea Biserică, în acea zi, am închis ușa și am simțit că parcă revenisem din nou în aceeași lume.
Am fost foarte mult implicat în activitățile pro-vita, împotriva avorturilor. Am fost liderul celor care protestau în fața clinicelor în care se făceau avorturi. Colaboram cu catolicii și credeam despre mine că sunt un creștin foarte bun. Și în acea zi în care am fost la Vecernie, mi-am dat seama că, de fapt, nu eram așa de bun. În adâncul inimii mele, am realizat că abia aceea era adevărata Biserică. Și mi-au trebuit cam șase luni să urmez cu mintea ceea ce simțea inima pentru că, de obicei, rațiunea este dușmanul vieții duhovnicești.
Prima carte care mi-a fost dat să o citesc a fost Ortodoxia și religia viitorului a Părintelui Serafim Rose. Nu este prima carte pe care, în general, oamenii, preferă să o citească. Este o carte profundă care prezintă o analiză a new-age-ului și mă gândeam că dacă el a înțeles atât de bine lucrarea celui rău, înseamnă că trebuie să fie un om sfânt.
MISIUNEA COLOSALĂ A PĂRINTELUI EFREM ÎN ARIZONA
Biserica în America, până la sosirea Părintelui Efrem și construirea mănăstirilor pe care le-a început în 1990, era foarte lumească. Erau oameni minunați care au fondat parohii, dar care nu aveau armele duhovnicești cu care să reziste în fața ispitelor lumești. Pentru cei mai mulți, nu exista noțiunea de spovedanie. Nu aveau habar ce înseamnă ea.
Când m-am convertit, în 1992, am avut pe cineva care a fost ca un catehet pentru mine, dar, de fapt, catehismul, pe care l-a învățat să-l predea, lipsea. Cred că fără lumea monahală și fără bătrânii duhovnicești, Biserica ar deveni extrem de secularizată. Exemplul asceților și al nevoitorilor este inima Bisericii. Fără asceți, nu există Ortodoxie.
Și timp de 30 de ani, mănăstirile s-au tot ridicat în America, încât avem și noi, acum, viață monahală. Încet-încet, exemplul asceților a devenit cunoscut și acolo. Dar ca aceasta să se întâmple, a fost lucrarea și minunea lui Dumnezeu. Numai cineva atât de smerit ca Părintele Efrem, a putut să facă o astfel de lucrare. I s-au împotrivit nu numai oamenii și demonii, dar chiar și episcopii. De multe ori, a rezistat doar cu multă smerenie și rugăciune. Dumnezeu, văzând răbdarea, umilința și rugăciunea lui, a deschis ușile, acolo unde omenește nu era posibil să se intre. Și ne-a pregătit acolo, în America, pentru zilele care vor veni și care vor fi foarte grele.
În curând, întreaga viață a Părintelui Efrem va fi publicată atât în limba engleză, cât și în limba greacă. Fiecare va putea citi minunile, mesajul clar și darurile pe care le avea. Cei care l-au renegat vor avea șansa să se pocăiască, pentru că în timpul vieții a fost acuzat, ponegrit, la fel ca Părintele Iustin. Aceasta este calea pe care o urmează cei mai mulți bătrâni: să fie ponegriți toată viața și să fie înțeleși doar de foarte puțini.
CÂND NE ÎNDREPTĂȚIM, COBORÂM DE PE CRUCE
Prototipul lui Hristos este reiterat în fiecare epocă, în fiecare timp. Chiar și proprii lui fii duhovnicești, de mult ori nu l-au înțeles. Dar, pentru că ne iubește atât de mult, Hristos ne dă această posibilitate să ne căim. Cei mai mulți dintre noi ne gândim la pocăință într-un mod greșit. Credem că este ceva care se întâmplă sporadic, din când în când. Doar atunci când ne surprindem făcând ceva greșit, ne pocăim. Însă, ea este o stare în care trebuie să trăim în mod constant și continuu. Este un prezent continuu.
În limba greacă, nu există să te pocăiești o dată, ci să te pocăiești continuu, pentru că „metanoia” este o reorientare totală înspre Hristos. Și aceasta o vedem în viața tuturor sfinților. Ei s-au întors în chip desăvârșit și continuu către Hristos, Care spune că dacă Eu mă voi înălța la cer, vă voi lua pe toți.
Când omul vine la Hristos prin Sfinți, aceasta se întâmplă pentru că ei sunt încontinuu răstigniți. Acesta a fost modul lor de viețuire. Și noi trebuie să-i urmăm, răstignindu-ne mai întâi intelectul, rațiunea. Cel mai mare dușman al nostru îl reprezintă gândirea rațională: „aș dormi puțin mai mult astăzi, ajung la Biserică ceva mai târziu, îmi voi recupera canonul mâine”… Astfel, raționalizăm lenea noastră, ne îndreptățim și coborâm de pe cruce. Și nu mai putem trage pe nimeni, după noi, la Hristos pentru că numai atunci când ne răstignim și ne pocăim încontinuu, oamenii Îl văd pe Hristos în noi.
„SĂ ÎNVEȚI ORTODOXIA, ÎNSEAMNĂ SĂ O TRĂIEȘTI”
Așadar, dacă doriți să fiți ortodocși, trebuie să-i urmăm pe Sfinți.
La începutul fiecărui Sinod ecumenic, se spunea: „Urmați-i pe Sfinții Părinți!”. Să înveți Ortodoxia, înseamnă să o trăiești. Să-i urmezi pe Sfinții Părinți, nu înseamnă să urmezi doar ceea ce ei învață, ci să pășești pe calea lor. Adevărul și calea nu se pot separa. Aceasta este baza Ortodoxiei. Nu este o realizare foarte mare, este minimum. Dacă pășim pe calea lui Hristos, vom vedea că cea a lumii este complet străină.
„CALEA LUI HRISTOS ESTE LIBERTATEA, CEA A DIAVOLULUI ESTE ROBIA”
De exemplu, în timpul covidului, Dumnezeu ne-a încercat: „Urmează calea lumii”, „Ascultă ceea ce spun oamenii”, „Lăsați cinstirea Sfintelor Moaște!”, „Nu sărutați Icoanele!”, „Nu vă împărtășiți sau dacă o faceți, folosiți mai multe lingurițe” și toată lumea a trăit în înșelare și L-a pus pe Hristos în spatele celorlalți stăpâni ai lumii. Dacă am fi avut ochi să vedem, imediat ce au apărut aceste ispite, înainte să se vorbească în felul acesta, am fi înțeles că e lucrarea diavolului. Diavolul inspiră frică, diavolul manipulează, diavolul nu vrea să fii liber. Aceasta este exact ceea ce au făcut ei cu toată lumea.
Calea lui Hristos este să te silești să faci binele, în mod liber. Hristos nu ne silește niciodată să facem binele. El ne cheamă: „Dacă vrei, ia-ți crucea și urmează-Mi”. Calea lui Hristos este libertatea, cea a diavolului este robia. Deci, era clar cine era în spatele acestui scenariu, nu numai a virusului în sine, dar și a modului de tratare a lui, a metodologiei.
„DACĂ EU TE-AȘ FORȚA SĂ MĂ ASCULȚI, ÎNSEAMNĂ CĂ EU NU AM AUTORITATE”
Astăzi, avem o problemă mare în Biserică. Vedem cum calea lumii este prezentată ca fiind calea lui Hristos, mai ales când e vorba de exercitarea autorității. Părintele Efrem, niciodată, nu a pretins ascultare oarbă de la nimeni. Dacă aveai încredere în el în mod liber, îl urmai. Sfinții sunt ca niște magneți: atrag oamenii și aceștia vin la ei, în mod liber. Stăpânirea lumii, care e transferată și în Biserică uneori, cere ascultare fără discernământ, pretinde supunere oarbă, pentru că ea însăși nu are autoritate.
Dacă eu te-aș forța să mă asculți, înseamnă că eu nu am autoritate. Cu alte cuvinte, nu sunt pe cruce, nu mă pocăiesc. Dacă aș fi fost așa, m-ai fi ascultat și m-ai fi urmat, în mod liber.
Avem o nouă papalitate în Biserică și aceasta este o dovadă a sărăciei noastre duhovnicești. Totul se întâmplă pentru că am părăsit crucea, am părăsit viața ascetică. Dacă am avea viață ascetică, am avea putere duhovnicească. Pe lângă filetism, ecumenism și celelalte probleme din Biserică, o avem și pe cea a autorității. Ea se va rezolva doar atunci când ne vom pocăi și ne vom aținti ochii spre cruce.
„CRED CĂ ȘI PĂRINTELE IUSTIN E SFÂNT”
Cred că cele mai rodnice zile din viața duhovnicească a Părintelui vostru Iustin au fost cele din închisoare. În acea perioadă, el a fost cel mai sporit duhovnicește. De aceea și noi trebuie să urcăm pe cruce și să ne răstignim rațiunea. Abia atunci vom înainta duhovnicește.
Mai cred că fundamentul lucrării imense a Părintelui Efrem a fost chilia lui din Athos, acolo unde asculta în chip desăvârșit de Gheron Iosif. El ne-a învățat că în viața monahală, cel mai important lucru este ascultarea și monahul binecuvântat este monahul ascultător. Cel care ascultă este lipsit de griji. Aceasta este valabil nu doar pentru monahi, ci și pentru toți creștinii.
În America, avem un alt exemplu, pe Părintele Serafim Rose care a crescut acolo și care ne învață același lucru. Când a devenit ortodox, în mod liber și-a răstignit mintea și tot ce știa, tot ce învățase până atunci. Ca și Părintele Efrem, ca Părintele Iustin, și Părintele Serafim Rose a fost considerat fanatic. Chiar și în America zilelor noastre, el nu este agreat. Este iubit în România, în Rusia, în Serbia, dar mulți intelectuali din America nu-l plac foarte mult, deși curând va fi canonizat.
Cred că și Părintele Iustin e sfânt, chiar dacă nu va fi canonizat prea curând oficial din cauza trecutului său politic. Cu toate acestea, el este slăvit în cer și pe pământ de către credincioși. Noi mulțumim lui Dumnezeu că am putut ajunge aici și sperăm să putem să-i publicăm viața și învățăturile, în limba engleză.
Material publicat în Revista Atitudini Nr. 83. Cuvânt rostit în trapeza mănăstirii Paltin Petru-Vodă, octombrie, 2023
Sursa: http://atitudini.com
