A trecut deja o săptămână de când am prăznuit cea mai importantă sărbătoare a creștinătății – Învierea Domnului. O săptămână a luminii, o săptămână în care ne-am întâlnit cu cei dragi ai noștri, am împărtășit împreună micile și marile bucurii și ne-am făcut, cu siguranță, planuri de revedere. Iar dacă sărbătoarea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos a stat sub semnul întâlnirii cu cei vii, iată că la o săptămână de la Paști, în lunea după Duminica Tomei, se sărbătorește întâlnirea cu cei trecuți dincolo, cunoscută și sub denumirea de „Paștele Blajinilor”.
Pentru că am primit, în ultimele zile, mai multe întrebări pe conturile noastre de Facebook și Instagram din partea clienților și urmăritorilor noștri, legate de faptul că ar fi păcat să respectăm acest obicei – parte integrantă din cultura tradițională a poporului nostru, am ales să dedicăm câteva rânduri, la început de săptămână, tocmai acestui subiect, aducând în atenția dumneavoastră câteva idei și lămuriri teologice.
Tradiție și etimologie
Înainte de a prezenta poziția ortodoxă vizavi de acest subiect, considerăm că cel mai potrivit ar fi să explicăm ce presupune, de fapt, tradiția Paștelui blajinilor și, mai cu seamă, cine sunt acești „blajini” pe care îi pomenește toată lumea la șapte zile după Învierea Domnului. Dicționarul Explicativ al Limbii Române dă o definiție destul de lacunară acestui obicei, spunând că Paștele Blajinilor este o zi fixată de Biserică pentru pomenirea morților. Într-adevăr, despre cei trecuți în veșnicie este vorba, însă tradiția spune că în această zi nu sunt pomeniți doar morții pe care îi cunoaștem, pe linia ascendentă a familiei din care aparținem, ci întregul neam al strămoșilor.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „blajini” vine din limba slavonă, de la „blazen”, care înseamnă „fericit”. Conform etnologului ieşean Marcel Lutic, există mai multe păreri despre cine ar fi cu adevărat aceste persoane. Astfel, pe de o parte se spune că ar fi cei dintâi oameni de pe pământ, susţinând, de atunci încoace, stâlpii cerului şi pământului. Alții spun că, odată cu răspândirea creștinismului, blajinii au devenit un fel de creştini originali, care ar locui într-o ţară foarte îndepărtată, undeva spre marginea pământului sau chiar sub pământ, ascunşi de lumea noastră. În fine, alții spun că blajinii locuiesc pe nişte insule, aici aducându-le de mâncare ciorile. Nu au case, mâncând mai ales prune, iar deși la trup sunt mai mici decât noi, au calităţi morale deosebite, precum bunătate, blândeţe şi simplitate, care-i fac să fie adevărate modele pentru oameni.
Tradiția spune că, deși sunt oameni virtuoși, blajinii nu știu cum să calculeze data Sfintelor Paști și, din acest motiv, oamenii le vestesc acestora că a venit Paștele prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de ouă roșii. De asemenea, pe morminte se așază gustări și colaci, resturile fiind lăsate acolo pentru a se hrăni cu ele sufletele morţilor, în special ale celor care n-au avut parte de o înmormântare creştinească.
Părerea Bisericii
Până astăzi, cimitirele Bisericilor din multe zone ale țării sunt pline de oameni în această zi, veniți ca la un soi de întâlnire de taină cu cei dragi plecați în lumea de dincolo. Preoții sunt chemați să iasă la morminte și să stropească cu vin pomenile care urmează a fi dăruite pentru sufletele celor adormiți. Cu toate acestea, din punct de vedere liturgic, Biserica nu are în istoria și tradiția ei o anumită rânduială bine stabilită și prevăzută exact pentru acest moment. Nu există nicio slujbă tipărită cu binecuvântarea Sfântului Sinod care să fie săvârșită în această zi a „blajinilor”, iar singurul argument al acestui obicei este, de multe ori, expresia: „pentru că așa se face”.
Cum să ne raportăm noi, creștinii ortodocși, la această tradiție? Nu prin a o nega pe ton autoritar, nici prin a-i judeca pe cei care aleg să o respecte. Încă de la începuturile ei, Biserica a recomandat echilibrul în viața duhovnicească, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul, stareț și episcop rus dar și un autor prolific, în special pe subiectul vieții creștine și a instruirii tinerilor în cele ale credinței, recomanda mereu celor care îi cereau cuvânt de folos: „caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui și cu măsura cuvenită”. Așadar, calea de mijloc să o „aplicăm” și noi: pentru că în preajma Paștilor, de Sfântul Gheorghie sau de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii există tradiția de a ieși la mormintele celor adormiți și de a-i pomeni după rânduială, să nu așteptăm musai „Lunea neagră” sau „Paștele blajinilor” pentru a împlini această datorie creștinească. Cu siguranță, de acolo, din cealaltă lume, nu vom fi judecați de cei dragi că n-am dat de pomană pentru sufletele lor căni, farfurii sau ouă roșii tocmai în lunea de după Duminica Tomei. Cu atât mai mult, în majoritatea cazurilor, oamenii înțeleg această tradiție ca pe un prilej în plus de a mânca și a discuta vrute și nevrute chiar acolo, lângă mormintele celor adormiți, sau a bea și a se cinsti reciproc – uneori peste măsură – lucru care nu ușurează nici pe departe starea sufletească a celor adormiți, ba din contră.
În contrast cu această tradiție, știm foarte bine că Biserica noastră a stabilit ca, nu doar o zi pe an, ci mult mai mult decât atât – o zi pe săptămână să fie dedicată pomenirii celor trecuți la Domnul, în care putem să facem parastase și toate cele de cuviință, iar aceasta este sâmbăta. De ce? Pentru că, din punct de vedere teologic, în această zi de la finalul săptămânii, Mântuitorul a coborât cu sufletul în iad pentru a-i elibera pe cei adormiți de veacuri. Mai mult decât atât, două sâmbete sunt dedicate prin excelență pomenirii celor trecuți la Domnul. Este vorba despre sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți și cea care precede marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, ambele având denumirea de „Moși”, adică momente în care îi pomenim pe părinții, moșii și strămoșii noștri trecuți la cele veșnice. Observăm, așadar, că nădejdea și credința în Înviere este „literă de lege” în creștinism, iar Învierea Domnului, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, este arvuna învierii noastre şi a tuturor celor din veac adormiţi (I Corinteni, cap. 15).
Așadar, un gând scurt în loc de concluzie: în calitatea noastră de creștini ortodocși, nu putem să punem pe primul plan astfel de tradiții populare, străine de duhul Bisericii, de poruncile ei și de propovăduirea de veacuri a Sfinților, însă putem accepta faptul că ele sunt parte integrantă a folclorului românesc. Deși trebuie să ne îngrijim așa cum se cuvine de sufletele celor dragi, nu cozonacul, nici pasca sau ouăle roșii ar trebui aduse în prim-plan în această perioadă post-pascală, ci sărbătoarea care primează și contează cu adevărat este cea a Învierii lui Hristos, care ne-a dăruit și nouă viața veșnică.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro/
