Preot Ioan Istrati
Azi e Înălțarea Sfintei Cruci. Paștile toamnei, cumpăna anului, deschiderea cerului.
Azi am învățat că îmbrățișarea lui Dumnezeu e semnul unic al universului creat. Azi am aflat că iubirea infinită a Celui infinit e cea mai mare putere dincolo de galaxii. Azi ucenicim la catedra durerii lui Dumnezeu. Azi simțim o picătură din oceanul suferinței Lui când ne-a luat în spate, așchii nemernice de Cruce, și ne-a purtat prin moarte la viața veșnică. Azi aflăm că a murit singur, cu toată durerea lumii în spate și în piept, umblând cu ochii să o mai vadă o dată pe Mama Lui mai curată decât cerurile. Și gâfâind de Durerile morții, ne-a iubit infinit pe noi, cei ce L-am răstignit. În ochii Lui plini de sânge de la spini și de lacrimi dumnezeiești au trecut toate miliardele de oameni fără temei, care L-au călcat în picioare cu toată Crucea Lui cu tot. Și păcatul, și suferința, și prostia mai asurzitoare decât valurile mării în furtună, și indiferența, și mizeria lumii, toată. Și tot ne-a iubit.
Dacă la Naștere animăluțele I-au suflat în iesle să-L încălzească pe Pruncul mai mare decât universul, acum regnul vegetal, hrănitoarele cu lumină și cu apă L-au mângâiat, prin Crucea care a primit Sângele lui ca o sevă a universului. Și toate pădurile au plâns când umărul Lui s-a sfâșiat de lemn, și toate florile și-au plecat capul, că Soarele lor a apus pe pământ. Și toate leagănele de lemn pline de prunci s-au legănat și au suspinat. Și toate sicriele au scârțâit de durere anunțând profetic Învierea.
Lemnul, Sfintele Moaște de copac, a simțit atunci durerea Creatorului.
Numa’ noi n-am simțit nimic.
Azi am pătruns cu înțelegerea faptul că iubirea lui Dumnezeu ține osia de Cruce a universului și că spațiul însuși cu punctele lui cardinale, e o Cruce a firii pe care ne iubește Hristos, cu mâinile ridicate, îmbrățișându-ne plângând.
