Păţania unui monah neascultător

Odată un monah, după ce a plecat de la mănăstirea lui de metanie, a mers la Stareţ pentru a se mărturisi, căci în acea vreme Părintele Haralambie era duhovnicul acelei mănăstiri. Stareţul l-a refuzat spunându-i:

– Numai atunci te voi mărturisi, când te vei întoarce la metania ta.

– Dar nu se poate asta. Nu pot…

Stareţul însă rămânea neînduplecat. Dar nici monahul nu ceda. Dar când Stareţul a văzut încăpăţânarea aceluia, i-a spus:

– Dacă nu vrei să te duci la stareţul tău pentru a face ascultare de el, atunci caută alt stareţ în altă parte şi supune-te până la moartea lui şi atunci te voi mărturisi.

Şi astfel monahul, văzând că nu are nicio scăpare, ce a plănuit? A găsit la o chilie dintr-un schit un stareţ care avea vârsta de o sută de ani. Un bătrân la o astfel de vârstă nu avea nevoie de nimic altceva, decât de puţină îngrijire. Iar aceasta era un prilej bun să ia binecuvântarea unui bătrân. „Va mai trăi un an, doi, se gândea în sinea sa, îl voi înmormânta şi astfel voi moşteni şi binecuvântarea şi coliba lui.” Apoi s-a întors bucuros la Părintele Haralambie să-l înştiinţeze că acum se afla sub ascultarea unui bătrân. Aşadar Stareţul trebuia să-l mărturisească. Atunci acesta l-a mărturisit, dar fără tragere de inimă. După ce s-a întors la colibă, a început s-o facă pe stareţul aşteptând moartea bătrânului său. Dar ce a îngăduit Dumnezeu pentru încercarea lui?

În acel schit se ivise o problemă serioasă. Acest monah, împreună cu alţi doi-trei voiau să facă unele schimbări în tipicul schitului. Ceilalţi părinţi au considerat aceasta o încălcare a tradiţiei. Atunci s-a întrunit consiliul bătrânilor şi i-a chemat pe acei monahi şi i-a sfătuit să renunţe la inovaţie, în caz contrar să părăsească schitul. Aceia însă au rămas neînduplecaţi preferând să plece decât să cedeze. Iar când acel monah a venit din nou la Stareţul Haralambie pentru a-i povesti cele întâmplate, acesta i-a spus:

– În acea problemă voi aveţi dreptate, dar călugărul nu trebuie să-şi caute dreptatea. Căci dreptatea monahului este ascultarea şi răbdarea nedreptăţilor şi ispitelor. Fiul meu, dacă vrei să pleci din schit, eşti liber s-o faci, dar acum ai stareţ, care nu va mai trăi mult. Rabdă aşadar cel puţin până ce va adormi. Iar atunci când va muri şi vei lua binecuvântarea lui, vei merge unde vei voi.

Dar acel călugăr a rămas neînduplecat şi a plecat tulburat. Singura soluţie pe care a aflat-o a fost de a-i propune bătrânului să plece împreună. Bătrânul însă i-a răspuns indignat:

– Am trăit o viaţă întreagă în această colibă, iar acum să mor în altă parte?

Atunci monahul a plecat rămânând din nou în neascultare. Nu au trecut însă două-trei luni şi bătrânelul a murit. Şi astfel acest monah, cu felul său de a nu asculta de nimeni, a pierdut binecuvântarea stareţului său, pe care ar fi putut-o primi făcând numai câteva luni de răbdare.

Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul,  Editura Evanghelismos, 2005.