Preot Ioan Istrati
Zilele astea se apropie Moartea iubitului nostru Dumnezeu și nimic niciodată nu poate opri oroarea să se instaureze peste lume. Oricât am plânge. Orice am face, viața noastră se scurge ca o apă din pumn, oricât ai strânge degetele. E un tsunami devastator, o avalanșă de mizerie care sufocă lumea. Și Trupul lui Hristos – Biserica, simte total legiunile de trădători, cohortele de nesimțiți, vuietul fals și dizgrațios al lumii obsedate de pământ, în timp ce Domnul plânge în tăcere cu lacrimi de sânge pe Ghetsimani.
E prea târziu pentru noi. Și durerea de a-ți muri Cel ce ți-este mai drag în cer și pe pământ, ne face ca niște mame cărora le-au murit pruncii. Rahela își plângea pe fiii săi, și nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt.
Și în acest timp, lumea vorace fojgăie îngrozitor, se zbate necurat ca lunaticul din Gadara, se silește să extragă cât mai multă plăcere din cea mai cumplită durere a universului. Dumnezeu călcat în picioare de cei pe care i-a iubit infinit. E ca un avort îngrozitor. Cel pe care ar trebui să-L iubesti infinit și să-L îmbrățișezi veșnic, Îl omori. Cel care ţi-a dat viață, primește moarte de la viermii muritori de pe pământ.
Înțelepciunea ipostatică a Tatălui e zdrobită de hoarda de imbecili. Bunătatea cea nesfârșită zace sfărâmată de răul cu multe fețe al umanității. Frumusețea e rănită de moarte de cele mai hâde exemplare de iad.
E momentul în care răul e cel mai aproape de victorie, în care a crezut că L-a omorât chiar pe Dumnezeu. Dar de fapt e moartea lui veșnică.
Pe marginea prăpastiei, umanitatea alege în aceste zile de care parte este: ori plângând și sfărâmându-se alături de Hristos pe Crucea iubirii Lui, ori clătindând nemernic din cap, râzând demonic, hlizindu-se cretin în fața cele mai uriașe dureri a lui Dumnezeu: aceea de a vedea că pentru cei mai mulți, moartea Lui e în zadar.
