Preot Ioan Istrati
Îmi scrie înainte de Paști o mămică din Constanţa. Copilașul ei de trei ani are note autiste. Țipă, urlă, se lovește pe el și pe alții, zgârie. Nu te înțelegi cu el. Plânge mereu. Și copilul și ea.
Femeia simte că înnebunește. Iubirea ei cea mai mare se prăbușește în întuneric. Îl privește cum alunecă în lumea lui.
Îi dau canon de rugăciune susținut. Să împărtășească copilul. Mereu. Paraclisul Maicii Domnului și acatistul Sfântului Ioan Rusul.
Vine în Joia Mare cu pruncuțul. E nervos și supărăcios. Dar în timpul rugăciunilor stă atent. Mă privește cu luare aminte. Zâmbește un pic. Femeia plânge și îmi șoptește:
– Părinte, nu ne lăsa, că înnebunesc.
I-am zis șoptit:
– Dacă ne rugăm, Dumnezeu va sparge perdeaua de întuneric. Cu barosul rugăciunii Sfântului Ioan.
Femeia dă din cap.
– Trebuie să credeți asta cu toată ființa dumneavoastră.
– Cred, părinte.
După Paști, copilul începe să se schimbe. Rugăciunea aduce harul, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le plinește. Merg și la terapie. Acasă, terapia rugăciunii necontenite.
Copilașul învață tot, face progrese uimitoare, are o memorie perfectă, simte, reacționează, comunică, iubește. Terapeuta se crucește. Știm noi de ce.
Îmi scrie mămica în lacrimi:
– Părintele meu, eu știu că Sfântul Ioan face minuni, dar nici chiar așa. Să simți cum copilul tău face “progrese enorme”, asta e minunat.
“Când ți se întâmplă, descoperi ce bun și minunat este Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinții și Părinții buni”.
Mulțumim Doamne Dumnezeule, și Sfinților Tăi buni.
