Piedicile la rugăciune și învingerea lor

A se ruga cineva și a se dărui lucrării rugăciunii presupune nevoință și încă o nevoință ostenitoare. Așa cum spune și Starețul Sofronie că „uneori rugăciunea curge înlăuntrul nostru ca și niște râuri puternice, iar alteori inima noastră rămâne uscată”. Creștinul nevoitor în lupta rugăciunii are de înfruntat o mulțime de piedici, care se ridică înaintea lui datorită războiului nevăzut al diavolului, dar și din pricina păcătoșeniei lui. Aceste piedici le-am putea enumera astfel:

  1. Lenevia firească. Este vorbadespre oboseala și osteneala vieții de fiecare zi. Zdrobit de lupta zilnică pentru existență, omul nu-și poate rândui timp pentru a se aduna în rugăciune, motivând că osteneala este cea care nu-i îngăduie să-și adune mintea. Avva Palamon, starețul avvei Pahomie, când vedea că tânărul ucenic moțăia noaptea în vremea rugăciunii, îl lua și urcau pe colina de nisip din vecinătate. Fiecare din ei avea câte un sac și cărau nisip dintr-o parte în alta. A folosit această metodă ca să se împotrivească somnului și să devină mai râvnitor la rugăciune.

  2. Răspândirea. În vremea rugăciunii mintea se răspândește la grijile lumești, la evenimentele zilei care a trecut sau călătorește în viitor făcând multe planuri. Astfel, vremea rugăciunii este o repetare tipiconală a unor texte fără sens și valoare. În acest caz, sfârșitul rugăciunii se leagă cu un sentiment lipsit de conținut.

  3. Rugăciunea ca obișnuință tipiconală. Mulți se roagă ca să se roage, numai ca să „iasă din rând”, fără conștiință, fără luare-aminte, fără să-și dea seama pentru ce și cum se roagă.

  4. Rugăciunea egoistă, care se limitează la „eu”. Mulți obișnuiesc să se roage cu desăvârșire individualist, cerând de la Dumnezeu să-i păzească de orice rău, lăsând să se înțeleagă că răul să-i găsească pe ceilalți. Alții cer de la Dumnezeu bani, averi, recunoaștere profesională, având impresia că Dumnezeu nu cunoaște ce este bun pentru sufletul lor sau, înțelegând rugăciunea ca pe o relație de schimb, spun: „Eu, Dumnezeul meu, îți dau timpul meu, iar Tu să-mi dai toate bunurile pe care Ți le cer, deoarece eu sunt discipolul Tău. Și dacă mi le vei da, eu voi continua să mă închin Ție, iar dacă nu, ia aminte, Dumnezeul meu, s-ar putea să… nu-Ți mai dau importanță”.

  5. Perceperea rugăciunii ca pe o obligație. În nici un caz nu trebuie să considerăm rugăciunea obligație. Dimpotrivă, ea este un dar al lui Dumnezeu pentru om și, prin urmare, este dreptul omului. Dacă cineva vrea să accepte acest drept sau nu-l dorește, care este motivul să ne rugăm având o percepție strâmbată despre rugăciune? Desigur, aceasta nu înseamnă omul nu trebuie să se mai roage, așa cum s-ar înțelege. Cazul de mai sus se referă la cei care în mod conștient consideră rugăciunea obligație. Este un subiect care trebuie discutat cu duhovnicul lor.

  6. Trufia și mândria în timpul rugăciunii. Este vorba despre modul fariseic de rugăciune, rostită cu cuvinte de laudă și sonore spre a ne impresiona și pe noi înșine, dar și pe toți ceilalți care ne aud și ne văd. Oare, Dumnezeu vrea o astfel de rugăciune?

  7. Cugetări necuvioase în timpul rugăciunii și gândurile. Aici este vorba limpede despre meșteșugirile și mașinațiile diavolului. În vremea rugăciunii trec prin mintea noastră cuvinte de hulă, gânduri necurate despre noi, despre semenul nostru, despre Sfinți, despre Maica Domnului și chiar despre Dumnezeu. Este războiul nevăzut. Aici este trebuință de multă atenție. De îndată ce gândul întinat este perceput de către conștiința noastră, trebuie să nu-i dăm teren pentru a se dezvolta. Iar aceasta se face prin desăvârșita adunare a minții în rugăciune și prin chemarea Numelui lui Hristos. Aici se va da lupta. Desigur, pentru toate acestea părinții noștri duhovnicești și duhovnicul fiecăruia în parte pot rândui nevoința creștinului rugător într-un plan personal. „Cel care își are mintea adunată, când se roagă și ia aminte la cele pe care le spune, îi îndepărtează pe demoni cu flacăra rugăciunii, iar acela care se răspândește și-și împrăștie mintea la cugetări nefolositoare, devine jucăria lor”, spune Sfântul Efrem Sirul.

Toate piedicile de mai sus se pot depăși numai cu un singur cuvânt: SMERENIE. Aceasta este cheia rugăciunii. Starețul Sofronie de la Essex spune limpede: „De multe ori rugăciune înseamnă să-i mărturisim lui Dumnezeu starea noastră jalnică: slăbiciunea, frica, acedia, îndoiala, deznădejdea, cu un singur cuvânt, tot ceea ce este legat de existența noastră. Să le mărturisim pe toate acestea fără să folosim expresii elegante…”.

Epilog: Rugăciunea în provocările lumii contemporane.

Lumea noastră contemporană are nevoie de rugăciune mai mult decât orice altceva. Nu este trebuință de conferințele conducătorilor ca să se rezolve problemele lumii, nu este trebuință de organizații internaționale ca să consolideze pacea, nu este trebuință nici de guverne ca să rezolve problemele de stat. Ceea ce trebuie mai mult decât toate este rugăciunea către Dumnezeu, și pentru toate celelalte Dumnezeu va găsi modul de a le rândui spre folosul sufletului omenesc, a făpturii Sale, pe care atât de mult o iubește. Și oricât am fi de dezamăgiți datorită provocărilor vremurilor, oricât de mult foamea ar secera lumea a treia, semenii noștri ar muri din pricina bolilor, oameni nevinovați ar fi uciși în atacuri teroriste, noi conflicte de război ar apărea zilnic, un adevăr nu trebuie să-l uităm: Dumnezeu poate rezolva toate problemele, numai să i-o cerem din adâncul inimii și fără nici o urmă de interes personal.

Mai demult, când țăranii aveau de înfruntat seceta, cădeau în genunchi și până -și sfârșească rugăciunea, cerurile se deschideau. Dumnezeu asculta îndată rugăciunea lor. Însă astăzi, oamenii „civilizați” ai lumii acesteia nu-și ridică privirea spre Cer, ca să ceară cu sinceritate ajutor. Dimpotrivă, cad în cursă și cred că ei singuri pot rezolva problemele. Dar care este rezultatul? Războaiele continuă, nedreptatea se extinde, nefericirea stăpânește, aroganța triumfă și lumea noastră trăiește zăpăceala lipsei de logică, oricâte hotărâri se iau de către cei puternici. Pentru toate aceste motive creștinii trebuie să se roage în duh de dragoste. Iar rugăciunea lor să completeze rugăciunea semenilor noștri care, pierduți în meschinăria de zi cu zi, L-au îndepărtat pe Dumnezeu din viața lor.

Rugăciunea noastră trebuie să fie dublă, triplă, înzecită, rugăciune din inimă, din dragoste pentru semenul nostru. În cele din urmă, trebuie să fie o rugăciune neîncetată, ca aceea a lui David, care ziua împărățea și se războia, iar noaptea o încredința lui Dumnezeu. Trebuie să ne exersăm în rugăciunea neîncetată a inimii, astfel încât numai pe ea s-o practicăm. Și astfel toată viața noastră se va schimba numai pentru un cuvânt. Dumnezeu va vedea nevoința noastră, ne va îmbrățișa și Duhul Sfânt ne va însoți. Putem ca și în lume să devenim vase ale Harului, personalități sfințite care, prin pilda noastră, vom da mărturia ortopraxiei ortodoxe. Și toate acestea se izbutesc prin puterea rugăciunii. Un stareț spunea: „De acestea patru are trebuință mai mult sufletul omului: să se teamă de Judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească virtutea și să se roage neîncetat”. De altfel, creștinul care-și aduce aminte să vorbească cu Dumnezeu numai atunci când vine ceasul rânduit pentru rugăciune, încă nu a învățat să se roage.

Extras din: „Asceza mirenilor”

Sursa: „CATACOMBA” – Biserica Mitropolitană „Sf. Nicolae” – Volos.

Previous Post

Ce înseamnă „a ierta”?

Next Post

Agathon, nebunul de la Kavsokalivia

Related Posts
Total
0
Share