Ce înseamnă „a ierta”?

Mitropolitul Anthony Bloom de Suroj

Odată cu Vecernia iertării începe Sfântul și Marele Post. Evanghelia Duminicii Lăsatului de sec de Brânză ne vorbește cu cuvinte de nădejde, dar ne și preîntâmpină: Iertați celor care vă greșesc, pentru că altfel nu veți fi iertați.

Împărăția lui Dumnezeu este Împărăția recunoașterii reciproce, a acceptării reciproce și a dragostei, elemente care coincid cu bucuria comuniunii, dar și a promptitudinii de a ridica unul poverile celuilalt.

Să iertăm, dar cum? De unde începe iertarea? Ar fi fost foarte ușor, cu adevărat minunat, dacă iertarea ar fi putut începe cu o astfel de schimbare a inimii, încât cei care ne sunt antipatici să devină iubiți, cele care ne-au durut să se ierte și să putem începe de la început, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar așa ceva nu se poate săvârși. Durerea trecutului o simțim, nu se poate ierta, nu putem să reîncepem ca și cum nu ar fi existat nimic mai înainte. Însă noima iertării nu este aceasta. Iertare nu înseamnă uitare, căci uitarea nu duce nicăieri. Dacă iertăm cum, pentru ce pricină, sub ce condiții, din pricina cărei neputințe, în ce punct a greșit, atunci îl lăsăm neprotejat. Cel care a făcut greșeala trebuie să fie protejat de o eventuală nouă cădere. Ceea ce a făcut, motivele și condițiile căderii sale nu trebuie să fie uitate, deoarece de acum înainte are nevoie de „vizorul” nostru, de grija noastră iubitoare, astfel încât să nu mai alunece, să nu mai păcătuiască iarăși.

Exact de aici începe iertarea. Din clipa în care, recunoscând vulnerabilitatea celorlalți, așa cum o recunosc și pe a mea, nevoia lor de ocrotire, de ajutor și de milă, sunt pregătit să duc împreună cu ei povara slăbiciunii lor, vulnerabilitatea păcătoșeniei lor. Iertarea începe din clipa în care hotărăsc să-i accept pe frații mei, fără să aștept să se schimbe, să-i accept așa cum sunt, să le ușurez povara, astfel încât cândva schimbarea lor să devină posibilă.

Așadar, condiția iertării se află înlăuntrul meu: este promptitudinea mea de a-mi asuma această cruce, această povară, astfel încât ceilalți să se vindece sau, cel puțin, să se protejeze de atacul răutății. Aceasta este ceva pe care îl poate face oricine, nu este trebuință decât numai de o clipă de înțelegere, de tărie morală și de bunăvoință.

Cu toții avem alături de noi oameni pe care cu greu îi suportăm, care sunt pricină de chinuire, de nefericire și mânie, însă putem anula această mânie și să depășim nefericirea, dacă ne facem îndatorirea noastră, datoria vieții noastre, lucrarea noastră, care este să ducem împreună cu ei povara; să fim cei care, răniți, ocărâți și prigoniți, să ne întoarcem către Domnul și să spunem: „Doamne, iartă-l, pentru că nu țin minte răul și vreau să mă fac și să rămân statornic cu acest om în neputința și păcătoșenia lui. Nu voi sta ca un judecător înaintea lui, iar dacă eu nu sunt destoinic pentru asta, fă-o Tu pentru mine: nu-mi socoti judecarea, nu-mi socoti osândirea, pe care cu asprime le-am pronunțat, nu-mi sprijini mânia. Stai lângă mine pentru cel care a greșit, pentru că el sau ea are nevoie de ajutor, de iertare și de vindecare, tocmai pentru această pricină”.

Din Cartea: „În lumina Judecății lui Dumnezeu”.