Mitropolitul Ieremia al Gortinei
În predica de astăzi, iubiții mei creștini, vă voi vorbi despre un subiect totdeauna actual; despre un subiect care totdeauna trebuie să fie scopul vieții noastre. Frații mei, Dumnezeu ne prelungește viața ca să ne pocăim și ne dă mereu prilejuri de pocăință, însă noi nu vedem aceste prilejuri și rămânem nepocăiți. Și vom fi osândiți nu pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune undeva: „A păcătui este omenesc, dar a rămâne în păcat este diavolesc”. Dar de ce este diavolesc faptul de a rămâne în păcat? Pentru că diavolul nu s-a pocăit, nu a spus încă „am greșit”, deși au trecut atâția ani și veacuri din clipa căderii lui. Sfinții Părinți spun că dacă diavolul s-ar pocăi de păcatul său, îndată ar reveni în starea lui cea dintâi, va deveni iarăși Înger. Însă nu se pocăiește, ci rămâne în păcatul său, în egoismul său, în răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu. De aceea și Sfântul Ioan Gură de Aur, repet, spune că a rămâne cineva în păcat și a nu se pocăi, este un lucru diavolesc. Diavolul nu se pocăiește.
Frații mei, ca să gustăm dulceața lui Dumnezeu în inima noastră trebuie să trăim în pocăință. Fără pocăință nu putem dobândi mântuirea sufletului nostru. Cineva a spus că Raiul are două uși. Pe prima ușă scrie: NEVINOVĂȚIE. Nu este cu putință ca noi să intrăm prin această ușă, pentru că suntem întinați cu păcate. Ni s-a întinat mintea, ni s-a întinat inima, ni s-a întinat trupul din pricina păcatului murdar. Pentru noi cei întinați există cealaltă ușă a Raiului, pe care scrie: POCĂINȚA. Așadar, pentru a ne mântui trebuie să ne pocăim. Să mergem cu toții pe calea pocăinței care duce la Rai. „Să aflu și eu calea prin pocăință”, spune un tropar. Eu, frații mei, ca episcop, am datoria să mă interesez și să sufăr pentru mântuirea voastră. V-am spus însă că mântuirea o vom izbuti numai dacă mergem pe calea pocăinței. Iar episcopul este cel care merge întâi pe această cale. El este propovăduitorul și pildă de pocăință, de aceea rugați-vă „să aflu și eu calea prin pocăință”.
Acum, frații mei, vreau să vă spun în câteva cuvinte ce este pocăința. „Metanoia” înseamnă schimbarea omului lăuntric, înseamnă întoarcerea întregului om spre Dumnezeu, iar nu numai schimbarea minții. Din punct de vedere teologic rațiunea nu se identifică cu mintea. Așadar, spunând că trebuie să ne pocăim, nu înseamnă numai să acceptăm cu rațiunea că am greșit, ci înseamnă să se cutremure toată inima noastră pentru păcatele noastre, să ne doară pentru ele, să ne batem piepturile strigând „am greșit”, să vărsăm lacrimi, lacrimi de pocăință. O astfel de pocăință, fraților, este o harismă, este un dar al lui Dumnezeu și ferice de cel care primește acest dar. Aceasta este dovada că Dumnezeu îl iubește și îi va ierta păcatele și-l va primi în Împărăția Sa.
Cel care trăiește o astfel de pocăință, nu mai are poftă de a vorbi despre sine sau a auzi laude de la altul. Cel care trăiește acest fel de pocăință nu-i fac deloc impresie bucuriile lumești și faptul de a se preocupa cu lucruri lumești. Dimpotrivă, sufletul său simte un dispreț pentru ele. Numai un lucru îl interesează: să guste bucuria că i s-au iertat păcatele.
Însă nu este un lucru ușor pentru ca cel care se pocăiește să primească înștiințarea iertării păcatelor lui. În Viețile Sfinților citim despre pustnici și cuvioși că la sfârșitul vieții lor, când își dădeau sufletul lor Domnului, numai atunci primeau înștiințarea iertării păcatelor lor. Da. Înștiințarea că ni s-au iertat păcatele și că ni s-a curățat sufletul nu o primim prin spovedanie la părintele nostru duhovnic, ci o primim mai târziu, mult mai târziu. Poate vi se pare ciudat ceea ce vă spun, de aceea vreau să vă explic de ce se petrece așa.
Înlăuntrul nostru, fraților, avem trupul păcatului, care l-am primit ca o moștenire grea și întunecată de la căderea lui Adam și a Evei. Acest trup este viu înlăuntrul nostru și naște păcate. Când ne spovedim la duhovnic păcatele noastre, ele desigur se iartă, însă trupul păcatului rămâne viu înlăuntrul nostru și naște și alte păcate. Este acel „trup” despre care Apostolul Pavel se tânguiește și spune: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”1. Așadar, fiindcă și după mărturisirea la duhovnic iarăși păcătuim, datorită sălășluirii păcatului în noi, de aceea nu avem bucuria curăției sufletului chiar și după spovedanie. Pentru a simți bucuria celor sloboziți, trebuie să omorâm omul păcatului din noi, care, păcătos fiind, naște numai păcate. De aceea duhovnicul bun îi dă medicamente celui care s-a spovedit și-i spune modul și metoda cum să folosească aceste medicamente, ca să-și omoare patimile păcătoase din lăuntrul său. Iar aceste medicamente se numesc „epitimii”, care nu sunt pedepse pentru păcate – acestea s-au iertat prin spovedanie -, ci epitimia este o metodă medicală științifică, pe care au aflat-o Sfinții și înțelepții Părinți, prin luminarea Sfântului Duh și prin propria lor experiență, și au lăsat-o în farmacia Bisericii noastre pentru vindecarea sufletelor noastre.
Prin acestea vreau să vă spun că pocăința nu este o simplă spovedanie la duhovnic, ci este o trăire continuă a pocăinței în scopul curățirii sufletului nostru. De aceea și David, deși i-a fost iertat păcatul de către duhovnicul său, prorocul Nathan, își aducea aminte regulat de el și spunea: „Păcatul meu înaintea mea este pururea”2. Dovada că cineva merge pe calea pocăinței este faptul că cere și dă iertare și că nu clevetește pe nimeni. Caută numai la sine, își pleacă capul și nu se preocupă deloc de ceilalți. Pe ceilalți îi consideră mai buni decât el. Cel care îi clevetește și îi mustră pe ceilalți pentru faptele lor și vrea să se îndreptățească pe sine, dovedește că nu trăiește o viață în pocăință. Desigur, aceasta nu este valabil în subiectele de credință, adică atunci când spui că ereticii sunt înșelați și că nu se mântuiesc dacă rămân în înșelarea lor.
Frații mei, o astfel de pocăință doresc să trăiți. Și cu toate că această pocăință se face cu nevoință, cu durere și cu întristare, însă ea aduce o dulceață în sufletul celui care o trăiește. Iar această dulceață este prezența Harului lui Dumnezeu, pe care Cuviosul Porfirie o numește „mângâiere”.
Iertați-mă și Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Sale, să ne ierte pe toți! Amin.
Cu multe binecuvântări
† Mitropolitul Ieremia al Gortinei și Megalopolei
1 Romani 7, 24.
2 Psalmul 50, 5.
