Pilde de pocăință

de Arhim. L.M.G.

Oricât s-ar strădui omul contemporan să facă frumoase şi să idealizeze lucrurile, adevărul este că în viaţa lui, cândva, s-a petrecut un fapt cutremurător, care a abătut-o de la calea ei firească şi a întinat curăţia ei.

Dar care este acest fapt?

În limbajul Sfintei Scripturi acesta se numeşte căderea întâilor-zidiţi în păcat. Cădere înseamnă că omul mai înainte se afla undeva sus şi a căzut. Iar păcat înseamnă că de atunci nu mai izbuteşte să-şi afle menirea, care i-a fost pusă de Ziditorul său; nu izbuteşte să ajungă la destinaţia sa, ci se arată neputincios, nedesăvârşit, ajunge în starea mizerabilă de rob, se simte necurat.

Această stare a fost zugrăvită într-un chip nemaiîntâlnit de către Hristos în preacunoscuta parabolă  a fiului risipitor[1]. Acolo Dumnezeu-Omul înfăţişează drama în toată tragedia ei.

Hristos însă nu numai că a descris-o, ci a dat şi soluţia dramei. Adică putem crede cu siguranţă că păcatul nu va stăpâni pentru totdeauna. „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub Har”[2], ne încredinţează Apostolul Pavel.

Răul nu este de neîndreptat

Înfricoşătoare nenorocire este căderea în păcat. Şi ar fi fost cu adevărat de neîndreptat, dacă nu ar fi venit Însuşi Dumnezeu pe pământ şi nu S-ar fi făcut Om şi nu ar fi săvârşit  Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvorăşte din Jertfa Sa, Hristos a biruit păcatul, a deschis calea mântuirii şi ţine deschisă uşa pentru oricine vrea să se întoarcă lângă El. Mântuirea este asigurată acum pentru toţi, dar singurul lucru care rămâne  este ca fiecare păcătos să o accepte şi să şi-o asume.

Dar pentru ca să se săvârşească aceasta, omul trebuie nu numai să creadă în Jertfa lui Hristos, ci să înainteze el însuşi la jertfirea de sine prin pocăinţă. Căci jertfa este pocăinţa. Aceasta este jertfa plăcută Domnului, cu neasemănare mai plăcută decât acele jertfe vechi din roadele pământului  şi arderile de tot ale animalelor. Această jertfire a ego-lui, adică smerirea cugetării noastre egoiste, lepădarea de sinea noastră, este o condiţie necesară şi binevenită pentru participarea la mântuirea pe care o aduce Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[3], spune Proorocul David.

Puterea pe care o are această jertfă se vede din roadele ei. Risipitori şi vameşi, desfrânate şi tâlhari, tăgăduitori ai credinţei în Hristos şi prigonitori, adică fortăreţe falnice ale păcatului cad şi sunt luate în stăpânire. Mare este pocăinţa.

Cuvântul lui Hristos trimite neîncetat chemări la pocăinţă pretutindeni. Trecerea Domnului dăruieşte întotdeauna prilej unui suflet naufragiat să apuce frânghia salvatoare pe care Acela i-o aruncă. De asemenea, El Își asumă o lucrare ostenitoare chiar şi pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineancă.

Cel ce se întoarce şi se pocăieşte cu adevărat întotdeauna va afla un Părinte gata să ierte, bucuros să uite, să mântuiască.

Şi prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, ci neîncetat până astăzi. O predică, un mesaj, un eveniment, o întâlnire, un cuvânt, o încercare, o mâhnire, o pedeapsă, o binecuvântare, o  întâmplare…, toate îl pot chema pe om la pocăinţă. Şi mulţi sunt aceia care arată sensibilitate şi primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocăinţă”, pe care le pune înainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.

Dar pentru că în vremea Harului pocăinţa are roade atât de minunate, tocmai pentru aceasta vrăjmaşul mântuirii, diavolul, o războieşte, punându-i înainte piedici mari.

În cadrul climatului general de lipsă a fricii lui Dumnezeu şi de necredinţă, la foarte puţini se naşte simţirea păcătoşeniei,  mustrarea conştiinţei şi încă şi mai puţini simt nevoia să se curăţească prin jertfa „duhului umilit” al pocăinţei.

Celor care nu au lepădat credinţa, vicleanul le zădărniceşte de multe ori pocăinţa în două chipuri. Uneori prin nădejdea înşelătoare că mila lui Dumnezeu îi va mântui pe toţi la sfârşit şi, prin urmare, nu mai este trebuinţă să se mai neliniştească sau prin iluzia că, spunându-şi păcatele înaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotrivă, prin teama nesiguranţei şi îndoielii care îi face să şovăie din pricina ruşinii aduse de gândul: „Oare mi se vor ierta păcatele mele atât de multe şi mari? Şi dacă mi se iartă, unde voi găsi curajul să le spun? Şi dacă le voi spune, cine mă asigură că cele ascunse ale mele nu vor fi făcute cunoscute şi altora?”.

Celor care depăşesc toate acestea şi nu au alt motiv să lepede pocăinţa, vicleanul foloseşte ultima sa armă, amânarea, care adeseori duce la zădărnicirea pocăinţei. Amânarea este legată de diferite pretexte şi îndreptăţiri, prin care pocăinţa mereu se mută pentru „altă dată”.

Cei care însă doresc cu adevărat pe Domnul şi au pocăinţă adevărată, depăşesc orice piedică şi ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru că numai acolo să dăruieşte iertarea păcatelor.

Acestea le-am menţionat aici ca o învăţătură teoretică despre pocăinţă.

Dar lecţia pocăinţei are trebuinţă, pe lângă învăţătura teoretică, şi de lucrarea practică. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocăinţă, adică exemplele concrete de persoane care au făcut în viaţa lor pasul pocăinţei şi şi-au aflat mântuirea.

Toţi oamenii păcătuiesc, mici şi mari, cunoscuţi şi necunoscuţi, dregători şi oameni simpli, bărbaţi şi femei. Păcatul este boala obştească a neamului omenesc. De aceea toţi au trebuinţă de medicamentul vindecării ce se dă prin pocăinţă.

Toate păcatele se tămăduiesc prin pocăinţă. Nu numai cele mici, ci chiar şi cele mai mari şi mai grele. Nu există păcat ce nu poate fi tămăduit de pocăinţă. Chiar şi Iuda care L-a vândut pe Domnul, dacă s-ar fi pocăit cu adevărat şi ar fi cerut iertare cu zdrobire de inimă de la Cel răstignit, ar fi fost iertat şi așezat din nou în vrednicia apostolească.

Dar să vedem câteva pilde reprezentative de pocăinţă din toate categoriile sociale şi din toate treptele de cădere în păcat.

„Tâlhari şi desfrânate”

„Hristos S-a făcut om ca să cheme la pocăinţă tâlhari şi desfrânate…”,[4] spune Canonul cel Mare. Să începem aşadar de la aceştia.

„Pocăinţa tâlharului Raiul a dobândit…”[5], cântă Biserica ca să ne pună înainte o pildă deosebit de impresionantă. Impresionantă pentru adâncimea căderii, de vreme ce tâlharul era îngreuiat cu păcate foarte mari, ucideri şi hoţii, dar impresionantă şi pentru timpul când a fost primită pocăinţa sa, adică cu puţin înainte de a i se închide uşa acestei vieţi, şi pentru condiţiile în care s-a făcut ea, atunci când era răstignit şi el şi Domnul pe crucile de pe Golgota. Nimic nu-L îngrădeşte pe Domnul să mântuiască, prin pocăinţă, pe cel ce se pocăieşte.

Cu puţin înainte de Patima Domnului, o păcătoasă renumită şi defăimată îndrăzneşte şi se apropie de Învăţătorul şi înaintea tuturor, sub privirile necruţătoare ale celor mai neîndurători acuzatori, sărută cu buzele ei preacuratele Lui picioare, le unge cu cel mai preţios mir al ei şi le şterge cu părul capului ei. Există o cădere mai dureroasă pentru femeie decât desfrânarea? Iată însă ce fac lacrimile pocăinţei! Devin colimvitra unui al doilea botez, care spală întinăciunea şi face ca sufletul înnegrit  să strălucească din nou. „…cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, de suflete Mântuitorule, Izbăvitorul meu…”[6], spune ea Împăratului ceresc cu limba cântării bisericeşti. Iar Acela nu numai că o iartă, ci o şi apără de acuzatorii ei. Iar istoria acelei prime desfrânate avea să se repete de multe ori după aceea şi multe suflete chinuite aveau să primească nădejde şi curaj de la pilda ei, urmând și lepădând de pe ele jugul desfrânării. Fotini samarineanca, Maria egipteanca, Pelaghia cea dintre curtezane, Paisia  primitoarea de străini, Evdochia cea din samarineni, Taisia, Theodora din Alexandria şi multe altele părăsesc locurile cu nume rău ale păcatului şi cătuşele trupului, se înţelepţesc şi se curăţesc, se nevoiesc şi se sfinţesc, strălucind apoi ca nişte stele pe cerul cel înţelegător al Bisericii.

Fii risipitori

Dar căderile trupeşti ale desfrânării şi preadesfrânării nu le îngreuiază numai pe femei, ci îi îngreuiază şi pe bărbaţi. Complicele oricărei femei care se rostogoleşte în mocirla plăcerilor trupeşti sau pricinuitorul răului este un bărbat. Aşa-numitul sex tare se dovedeşte în punctul acesta înfricoşător de slab. Şi dacă femeia poate veni mai lesne la pocăinţă, bărbatul, din pricina egoismului său, foarte greu se pocăieşte. Cu toate acestea pocăinţa este privilegiul tuturor, este darul lui Dumnezeu pentru fiecare făptură a Sa, prin urmare şi pentru bărbat. Şi cu cât mai rare sunt lacrimile pocăinţei la bărbat faţă de femeie, cu atât mai preţioase sunt ele pentru vistieria cerească.

Cea mai înaltă pildă de pocăinţă  făcută de un bărbat pentru căderea în păcate trupeşti este cea care, într-un chip nemaiîntâlnit, ne-a înfăţişat-o Însuşi Domnul, pilda fiului risipitor din prea cunoscuta Parabolă a fiului risipitor.

Însă cu mult mai greu se întorc la pocăință bărbații atunci când împreună cu libertinajul trupesc coexistă mândria şi cugetarea semeaţă, dobândite datorită pregătirii intelectuale şi a cunoştinţelor profesionale.  Ideea înaltă despre sine îl face atunci pe bărbat mai împietrit. Însă şi aici pocăinţa se arată mai puternică. Pilda clasică pentru acest caz este fericitul Augustin. În cele din urmă pocăinţa a găurit granitul şi a făcut să izvorască lacrima care a adus mântuirea.

Un alt caz de pocăinţă, încă şi mai greu, este atunci când lângă egoismul omenesc vine şi puterea demonică, care leagă şi întunecă mintea. Aici ne referim la oamenii încurcaţi cu vrăjitoria şi satanismul. Dar şi aici pocăinţa săvârşeşte minunate eliberări. În Faptele Apostolilor citim despre diferiţi închinători la idoli care mai înainte se ocupau cu vrăjitoria, dar care, ascultându-l pe Apostolul Pavel, s-au pocăit şi chiar şi-au ars cărţile lor de vrăjitorie ce costau în jur de 35.ooo drahme de aur. Şi nu sunt numai aceştia. Cunoscut este cazul Sfântului Ciprian care, prin fecioara Iustina, a cunoscut puterea Crucii lui Hristos şi a venit la Credinţă. Încă şi vrăjitorul Teuda din India, după ce a crezut în Hristos a aruncat şi el în foc cărţile sale de vrăjitorie şi a petrecut după aceea o viaţă de pocăinţă. În sfârşit, în Karhidonia, vrăjitorul Lampadie văzând că otrăvurile sale făcute prin vrăji nu-i vatămă pe creştini, a crezut, s-a pocăit, s-a botezat primind numele de Teoclit şi a suferit mucenicia pentru Hristos.

O piedică puternică este banul, bogăţia. „Bogatul cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor”[7], a spus Domnul. Însă nu a exclus ca şi aici să se săvârşească minuni. „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”[8]. Aceasta am văzut că s-a săvârşit cu evanghelistul Matei şi cu vameşul Zaheu. Pocăinţa biruieşte şi iubirea de argint şi împietrirea inimii.

Altă piedică în întoarcerea la Dumnezeu o constituie vredniciile, de pildă cele militare. Dar şi din această categorie Dumnezeu a ales şi continuă să aleagă suflete pentru pocăinţă. Ce a fost Longhin sutaşul? Ce a fost regele Manase, în Vechiul Testament? Dregători şi demnitari potrivnici lui Dumnezeu care s-au pocăit.

Dar de la stăpânirea lumească să mergem la cea duhovnicească şi mai ales la ceata proorocilor. Oricât de ciudat s-ar părea să cugetăm că un proroc poate păcătui, însă aceasta nu trebuie să ne smintească de vreme ce şi roorocul este om. Iată câteva pilde: proorocul Valaam a fost abătut atât de mult pentru a primi să blesteme poporul ales al lui Dumnezeu, încât a trebuit ca asinul său să ia glas omenesc şi vorbind să-l mustre. Şi numai atunci şi-a venit în sine şi a mărturisit: „Am păcătuit”[9]. Iona se poartă cu nepăsare, nu ascultă şi pleacă spre Tarsis, tocmai în direcţia contrară celeia în care trebuia să meargă. Însă atunci când a pătimit întâmplarea de pe mare şi a ajuns în pântecele chitului, a strigat cu pocăinţă către Domnul şi astfel s-a izbăvit. Dar cea mai înaltă pildă de pocăinţă a unui Prooroc este David, care a căzut în preadesfrânare şi în ucidere, dar care, după mustrarea lui Natan, s-a pocăit, spunând: „Am păcătuit înaintea Domnului”[10].

Să-i lăsăm pe Prooroci şi să venim la Apostoli. Cine era gura celor 12 Ucenici, cel mai fierbinte şi mai înflăcărat? Petru. Dar Petru a păcătuit greu, aproape ca Iuda, însă nu s-a lăsat cuprins de deznădejde.  „Şi ieşind afară, a plâns cu amar”[11], iar după Învierea Domnului şi-a îndreptat întreita lepădare prin întreita mărturisire, devenind iarăşi Apostol.

Cine a fost Apostolul neamurilor? Pavel. Ar fi existat Pavel dacă nu ar fi existat pocăinţa? Prin pocăinţă hulitorul şi prigonitorul de mai înainte a devenit propovăduitor şi mucenic, călăul a devenit jertfă. Şi pe lângă el atâția alți călăi! Aduceţi-vă aminte şi de călăul celor 40 de Mucenici care în ultima clipă a intrat în iezerul îngheţat al Sevastiei, plinind locul al patruzecelea care era liber. Cu adevărat, mare este pocăinţa!

Urmaşii Apostolilor sunt episcopii şi ceilalţi clerici, care greşesc şi păcătuiesc şi ei ca nişte oameni. Dar câţi au eroismul pocăinţei?  Patriarhul Grigorie V, înainte de a se sui pe tronul Constantinopolului, a fost uns episcop al Smirnei.  Acolo, în urma unui conflict între nişte demnitari, dintr-o judecată greşită a oamenilor şi a lucrurilor, Grigorie s-a aşezat de partea celor care aveau mai puţină dreptate, lucru ce a adus multă tulburare.  Dar Grigorie şi-a recunoscut mai târziu greşeala sa şi într-o zi de sărbătoare, în catedrala mitropolitană fiind, a coborât din strana sa, şi cu capul descoperit a făcut metanie înaintea poporului, cerând iertare de la turma sa cu adevărată zdrobire de inimă. Atât de mare a fost emoţia pricinuită de această manifestare a patriarhului, încât părţile aflate în conflict, urmând exemplul său, s-au pocăit şi s-au împrietenit. Se pocăiesc episcopii, se pocăiesc şi preoţii. M-am învrednicit să văd şi eu în Sfântul Munte, în 197o, un preot care se pocăise cu adevărat. Fusese preot slujitor într-un mare oraş din Occident, slujind nevoilor religioase ale compatrioţilor lui ortodocşi. Cunoscător al mai multor limbi şi învăţat fiind, a căzut însă într-un păcat care nu-i mai îngăduia să continue să liturghisească.

„Şi-a pus epitrahilul în cui” şi de atunci înainte a trăit o viaţă de pocăinţă într-o mănăstire din Sfântul Munte. Cine se apropia de el şi-l auzea vorbind, îşi dădea seama că are înaintea lui o mare personalitate  duhovnicească. Acum se odihneşte în Ceruri.

Pocăinţa este ceasul cel mai bun şi mai adevărat al vieţii noastre, în timp ce celelalte ceasuri şi clipe, ceasuri şi clipe ale păcatului, sunt greşeală şi minciună. Pocăinţa fiecărui suflet este un lucru măreţ. Dar ceea ce pricinuieşte uimire este atunci când duhul trezirii duhovniceşti străbate în acelaşi timp toate sufletele unei societăţi. Pocăinţa unui popor întreg este un fapt minunat și totodată cutremurător. În istorie a rămas ca pildă pocăinţa ninivitenilor. După ce au fost înştiinţaţi că: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrusă”[12], s-au pocăit cu toţii. De la cel mai mare până la ultimul prunc s-au întristat, au postit, s-au îmbrăcat în sac şi şi-au presărat cenuşă pe capetele lor. Până şi pe animalele lor le-au lăsat fără hrană în vremea celor trei zile de pocăinţă. Şi Dumnezeu i-a iertat şi nu i-a pierdut. Câte nu are de spus pilda aceasta societăţii noastre apostatice şi preadesfrânate!

Nu numai atunci

Dar să venim în vremea noastră.  Vă prezint trei pilde de pocăinţă care s-au săvârşit aproape în vremea noastră.

Prima este Ilie Panagulakis.

„S-a născut în Kalamata la 14 iulie 1873. Nu ştia carte. Abia putea să citească şi să scrie. Până la vârsta de 30 de ani a fost muzicant şi a avut o mică tavernă în apropierea Bisericii Sfântului Nicolae. Acolo se adunau toţi vagabonzii oraşului, cărora el le era căpetenie şi faţă de care se impunea cu autoritate. A trăit o viaţă desfrânată şi depravată. Nu se temea şi nu ţinea cont de nimeni. Era în stare să ameninţe şi să lovească pe cineva chiar şi din cel mai neînsemnat pretext.

În anul 1902 a murit unul din prietenii săi apropiaţi. Panagulakis merge la înmormântare şi o urmăreşte cu atenţie. Cuvintele Evangheliei: „S-a mutat de la moarte la viaţă”[13] l-au cutremurat. După înmormântare i-a întrebat cu multă nelinişte pe epitropii bisericii «dacă mai există şi altă viaţă», iar aceia, fiind oameni evlavioşi, au început să-l catehizeze. În scurtă vreme a fost robit de dumnezeiescul Har. Cutremurat fiind de mulțimea nelegiuirilor sale de mai înainte, a mers la un duhovnic (la ieromonahul Gliman de la Mănăstirea Velanidia), s-a spovedit cu zdrobire de inimă de toate păcatele şi a făgăduit ca în tot restul vieții să ducă o viaţă creştinească pilduitoare. După aceasta a vândut toate obiectele tavernei şi şi-a îmbrăcat în pânză neagră camera sa. A mers apoi la toţi cei pe care îi nedreptăţise şi le-a cerut iertare în genunchi. Apoi a hotărât să trăiască ca un pustnic.

După o şedere de câteva luni la Mani, s-a întors în Kalamata şi acolo s-a stabilit, mai întâi, într-o chilie de lângă bisericuţa Sfintei Ana, iar după puţin în alta de lângă cimitirul oraşului, unde astăzi se află „Sihăstria Panagulakis”. Acolo, fără să fie tuns monah, a petrecut o viaţă de rugăciune şi de aspre nevoinţe vreme de 15 ani. Dezlega la untdelemn numai Sâmbăta şi Duminica. Carne, peşte şi produse lactate nu mânca niciodată. În fiecare Miercuri şi Vineri ţinea post negru. Nu avea pat, ci dormea câteva ceasuri jos pe o scândură.  Deoarece câţiva tineri au hotărât să rămână împreună cu el, a zidit, cu sprijinul unor persoane evlavioase, câteva chilii foarte mici. Uşile lor erau atât de strâmte –  ca să amintească de «uşa cea strâmtă» din Evanghelie -, încât nu se putea trece prin ele decât pe-o parte. Propovăduia în fiecare Duminică şi sărbătoare  cuvântul lui Dumnezeu creştinilor care veneau din oraş. În cămara simplă în care propovăduia era prins în perete un schelet omenesc spre a-și aminti neîncetat de deşertăciunea celor lumeşti. Predica sa simplă şi nemeşteşugită, dar izvorâtă dintr-o inimă ce trăia în Hristos,  a renăscut mulţime de oameni. Sfinţenia bărbatului îi atrăgea pe mulţi la el. La picioarele acestui pustnic neînvăţat au ucenicit, pe atunci copii, viitorii lucrători ai Evangheliei cum ar fi, Arhim. Ioil Yannakopulos,  Arhim. Hrisostom Papasarantopulos şi mulţi alţii. Puterea cuvintelor simple ale lui Panagulakis era atât de mare, încât comandantul armatei din Kalamata a interzis soldaţilor să meargă la sihăstria pustnicului, deoarece aceştia, care mergeau în grupuri la el, erau influenţaţi de predicile lui şi refuzau să primească hrană cu untdelemn în zilele de post.

Cuprins fiind de o formă gravă de tuberculoză, Panagulakis a fost nevoit, spre sfârşitul vieţii sale, să mănânce supă de carne, ascultând de rugăminţile ucenicilor lui. A adormit în Domnul la 17 ianuarie 1917 şi la înmormântarea sa a fost de faţă tot poporul. Osemintele lui  se află în sihăstria mai sus-amintită. A lăsat faimă de bărbat sfânt. Martori vrednici de credinţă povestesc diferite întâmplări, convinşi fiind că avea harisma înainte-vederii”[14] .

A doua pildă este un profesor universitar materialist, din fericire nu dintre cei de astăzi.

„La începutul secolului nostru, profesorul Rigas Nikolaidis de la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Atena, preda pe faţă materialismul. În anul 1927, în Vinerea cea Mare, profesorul a participat la procesiunea cu Epitaful la Biserica Sfântului Dionisie Areopagitul, iar în următorul an, 1928, la procesiunea cu Epitaful de la Catedrala mitropolitană din Atena.

După a doua participare la procesiune, studenţii lui s-au apropiat de el şi l-au întrebat:

-Domnule profesor,  cum se împacă toată învăţătura dvs. rostită de la catedră despre teoria materialistă a evoluţiei fiinţelor cu prezenţa dvs. aseară la acea manifestare religioasă?

Atunci profesorul le-a răspuns:

– Şi totuşi, domnilor,  în dumnezeiasca Jertfă şi în Învierea Domnului care a urmat  se află adevărul vieţii.

Mai târziu, când profesorul s-a îmbolnăvit şi a fost internat în cel mai vechi spital al ţării noastre, «Evanghelismos», a cerut să se spovedească şi să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. La întrebarea prietenilor şi colegilor lui cum de şi-a schimbat mentalitatea şi modul de viaţă, Rigas Nikolaidis a răspuns:

– Religia, care fără nici un fel de studii, fără trepte sociale înalte… duce o simplă ţărancă (este vorba despre Marigo, evlavioasa lui slujitoare) la un nivel atât de înalt de judecată dreaptă, de desăvârşită virtute…, aceasta este cea mai înaltă, aceasta este ştiinţa cea folositoare.”[15]

A treia pildă este din zilele noastre. Este cunoscutul cântăreţ şi compozitor de cântece populare, Gheorghe Kinusis, care datorită faimei sale şi a răspândirii CD-urilor şi casetelor lui devenise iubit de popor şi bogat. Acest cântăreţ s-a pocăit, s-a lepădat de viaţa sa de mai înainte, iar acum se spovedeşte, posteşte, duce o viaţă simplă şi smerită. Acesta pe care îl aplaudau în barurile de noapte şi se afla în centrul admiraţiei, acum se înghesuie ca ultimul ascultător acolo unde se rosteşte o predică ortodoxă, aleargă ca un cerb însetat, se străduieşte să aducă şi pe alţii lângă Domnul şi cântă cântarea Ortodoxiei. Caracteristic pocăinţei sale este introducerea pe care o prezintă în prima casetă a cântecelor sale care a circulat după întoarcerea sa. Acolo spune: „Toţi cei care m-aţi cunoscut, uitaţi-mă şi cunoaşteţi-mă din nou!”.

Un caz clasic

Se poate ca cineva să considere în afara subiectului ultima pildă de pocăinţă cu care vom încheia această prezentare, deoarece provine dintr-o lucrare literară. Dar fiindcă se consideră aproape sigur că în spatele povestirii se ascunde un fapt real, am socotit să o adăugăm. Pilda o luăm din lucrarea Fraţii Karamazov a marelui scriitor rus Dostoievschi.

Un rob a omorât o femeie bogată, i-a luat averea, bijuteriile ei şi a dispărut. S-au făcut arestări, interogatorii, a fost acuzat un oarecare nevinovat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Hoţul a plecat în altă regiune, şi-a schimbat numele şi cu bogăţia ce o avea făcea afaceri. A câştigat mult şi s-a îmbogăţit, iar din câştig împărţea la săraci. S-a căit profund pentru crima sa. A construit aşezăminte filantropice, azile pentru săraci, pensiuni şi alte aşezăminte importante şi toţi îl aveau de sfânt. Nimănui nu-i trecea prin minte că acest mare binefăcător era acel criminal şi hoţ. Dar înlăuntrul său ceva îl rodea zi şi noapte, un glas care-i spunea: „Vai ţie! Eşti un criminal! Eşti un hoţ!”. Ce folos avea că toţi îl considerau sfânt?  El simțea foc înlăuntrul său. Mergea la biserici, dădea Liturghii…, însă înlăuntrul său avea foc. Anii treceau, însă el nu-şi putea linişti sufletul. Nu se putea slobozi de viermele care îi mânca măruntaiele zi şi noapte. După multă vreme, fiindcă nu-şi mai putea găsi liniştea, a mers la un duhovnic, a îngenuncheat înaintea lui şi s-a spovedit.

– Părinte, îi spune acela, să nu te înfricoşezi de cele pe care ţi le voi spune, căci văd că şi Sfinţia Voastră mă aveţi de sfânt. Eu sunt acel criminal şi hoţ. Uite, astfel s-au petrecut lucrurile. Te rog să-mi citeşti o rugăciune, pentru că de atunci nu am avut nici o zi liniştită. Niciodată nu m-am bucurat. Sunt un om nefericit, vrednic de milă. Vreau să mă ierte Dumnezeu.

Atunci duhovnicul i-a spus:

– Ca să te iert, fiul meu, trebuie să mărturiseşti public păcatul tău. Lumea trebuie să afle adevărul.

El însă a amânat, a suspinat, a plâns, după care s-a întors iarăşi la duhovnic şi i-a spus:

– Părinte, daţi-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Am hotărât să fac aşa cum mi-aţi spus.

A doua zi era ziua lui de naştere la care se aduna multă lume. În toiul petrecerii el s-a ridicat şi le-a spus:

– Dumneavoastră mă credeţi sfânt, însă eu am săvârşit un omor.

Cei de faţă credeau că a înnebunit.

– Nu, mintea mea lucrează acum mai bine decât oricare altă dată, a spus el. Eu sunt criminalul cutare.

Şi le-a arătat tuturor dovezile crimei sale. Dar nimeni nu l-a crezut. Cu toate acestea autorităţile l-au cercetat şi l-au tras la judecată, însă după trei zile l-au lăsat liber. Apoi s-a îmbolnăvit.

După o vreme duhovnicul s-a dus la el şi l-a găsit aproape de moarte. Însă el, plin de bucurie, i-a spus:

– Iată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la El. Ştiu că am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta amar de ani, sufletul meu este din nou fericit şi împăcat. Raiul mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ceea ce trebuia să fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii, şi nici nu au să pună vreodată temei pe vorbele mele. Acum Îl simt pe Dumnezeu întru mine şi sufletul îmi este fericit ca în Rai… Mi-am împlinit datoria…[16]

Au trecut prin faţa ochilor noştri destui păcătoşi, iar unii cufundați în adâncul păcatului. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să aflăm şi noi pilda potrivită care să ne umilească inima. Pentru că la astfel de fraţi ai noştri, păcătoşi ca şi noi, vom putea afla multă încurajare pentru pocăinţă. I-am urmat în săvârşirea primului pas, la păcat. Să-i urmăm şi la cel de-al doilea, în pocăinţa lor.

ΠΗΓΗ: «ΑΔΕΛΦΙΚΗ ΒΟΗΘΕΙΑ»
ΑΡΧΙΜΑΝΔΡΙΤΟΥ Λ.Μ.Γ.
ΕΚΔΟΣΕΙΣ «ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ ΚΥΨΕΛΗ»

Trad.: Ierom. Ștefan N.