Preot Ioan Istrati
Azi am fost cu o doamnă credincioasă la familiile de sărmani din Lumina de pe strada Pinului. Mai precis sunt vreo 15 case cu vreo 130 de copii. Case e mult spus. Sunt niște coșmelii din lemn, bca din demolări, celofan, carton, unde stau oameni ai lui Dumnezeu. Doamna le-a împărțit geci de iarnă, ghiozdane, lenjerii, pături, flanele. Copiii erau adorabili, dar părinții lor s-au împins, au urlat, s-au izbit, au protestat, care să ia mai mult. I-am mai liniștit eu. Cât am împărțit hainele, un băiat mare i-a furat doamnei un bax de eugenii din portbagaj. Doamna s-a supărat și a zis că pleacă. Eram înconjurați de vreo 60 de copii și mame care urlau că mai vor. Este incredibilă prăpastia dintre gălăgia minunată, zâmbitoare și fascinantă a copiilor care se bucură ca niște Îngeri în Liturghie, și silnicia, înverșunarea și răutatea celor mari.
Întrebare: cum facem ca acești îngerași să nu devină ca părinții lor? Cum putem întoarce destinul de sărăcie, ură, violență, furt și neputință din acești oameni?
Acum două luni, eram plecat din Constanța. Un fost student de-al meu cu suflet mare voia să meargă cu 80 de pachete cu trei feluri de mâncare la copiii sărmani de la Lumina. M-a sunat. I-am zis că nu sunt, dar i-am explicat cum să ajungă. L-am avertizat de răutatea celor mari şi de foamea nevinovată a celor mici.
A ajuns acolo, a început să împartă pachetele babane. Toată lumea striga bucuroasă, copiii săreau în sus de bucurie, înconjuraseră mașina.
La un moment dat, un bărbat beat s-a apropiat de mașină și a început să înjure și să lovească cu un par în mașină. I-a zburat un far din spate. Omul, sărmanul, s-a speriat, a intrat în mașină și a demarat în trombă. Era pericol să lovească vreun copilaș de doi-trei ani din cei care se aburcaseră pe mașină.
Cred că putem doar spera, cu educație, rugăciune, și milostenie, că vom putea smulge acești copilași din cercul vicios al urii, sălbăticiei și violenței. Poate când vor fi mari, își vor aminti că sunt și oameni buni și blânzi în lumea aceasta. Noi suntem datori să îi ajutăm.
Poate nu vor ajunge ca părinții lor. Poate.
P.S. Putem spune că de foame fac cei mari așa. Dacă ar avea un minim, nu s-ar mai bate după o hăinuță. Poate suntem și noi toți vinovați că nu îi ajutăm să găsească de muncă, că nu îi căutăm îndeajuns de des.
