Pocăința ‒ o lucrare fără de sfârșit – interviu cu Starețul Melhisedec de la Lupșa

În zilele noastre, în care s-a înmulțit atât de mult cunoașterea, am dat trăirea pe informație ‒ duhovnicească și aceasta ‒, care însă, în loc să ne aprindă dorul după Dumnezeu, ne mută existența din planul inimii în planul rațiunii, mult mai sărac, mai strâmt și mai arid. Ne plângem apoi de „uscăciune”, „împietrire”, „vremuri grele”, nu pricepem de ce nu ne mai putem ține mintea la rugăciune și, mai ales, de ce, pe zi ce trece, ne simțim tot mai împuținați duhovnicește. Vorbim despre pocăință, dar nicio clipă nu facem pocăință ‒ căci, de ar fi așa, s-ar mișca în sfârșit ceva înlăuntrul nostru și am simți că tot ce ne înconjoară ni se poate face prilej de a intra în „dinamica vieții veșnice”, după cuvântul Starețului Melhisedec de la Lupșa. Să păstrăm în mine că pocăința atrage după sine harul, această „pâine a noastră cea de toate zilele” fără de care suntem morți duhovnicește. (A.S.)

– Părinte Melhisedec, trăim zile când este nevoie de multă pocăință. Când începe lucrarea pocăinței în sufletul omului?

– Lucrarea pocăinței este, de fapt, lucrarea prin care Dumnezeu ne găsește pe noi, oamenii. Vedem în Evanghelie că, la începutul propovăduirii, Hristos spune: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 4:17). Ce înseamnă cuvântul acesta, „pocăiți-vă”? Înseamnă să ne întoarcem mintea noastră la Dumnezeu. Și, în perspectiva în care noi trăim prezența lui Dumnezeu, sau ne raportăm la Dumnezeu în tot ce facem, aceasta este mărturia lucrării de pocăință pe care o trăim. Pocăința poate să fie mai mare sau mai mică, mai slabă sau mai înflăcărată ‒ sau mai neobișnuită, cum e pocăința Sfintei Maria Egipteanca. Dar pocăința înseamnă și faptul acesta de a-L avea permanent ca reper pe Dumnezeu, de a trăi înaintea lui Dumnezeu, de a trăi cu conștiința că Dumnezeu este Cel ce ne poartă de grijă și lucrează în viața noastră prin toate împrejurările. De aceea, Părintele Rafail Noica a spus într‑o conferință că „Pocăința este dinamica vieții veșnice” ‒ adică tot ce ne mișcă spre veșnicie, spre prezența lui Dumnezeu, spre ceea ce este dincolo de realitatea vieții noastre cotidiene ține de lucrarea pocăinței în noi.

– Și cum să facem din pocăință o lucrare continuă?

– În realitate, în momentul în care omul se întoarce la Hristos, chiar dacă mai are momente de cădere, de șchiopătare, conștiința raportării sale la Dumnezeu se permanentizează, crește în sufletul său. Noi nu trebuie să ne închipuim pocăința ca pe o lucrare pe care să o facem într-un anumit moment, cum ar fi, de pildă, să te duci să ari pământul în grădină: „Uite, am făcut lucrarea asta. Asta e lucrarea pocăinței” ‒ pentru că o astfel de lucrare începe și se termină într-un moment al zilei, pe când lucrarea pocăinței este ceva ce ține de viață, de pulsația inimii, de conștiința noastră care se raportează la Dumnezeu într-o dinamică tot mai mare. Am descoperit acum ceva care mi-a mișcat inima și m-a făcut să mă simt cucerit de Dumnezeu și de dragostea Lui. Dar astfel de momente, de fiecare dată când ne rugăm și avem trăiri duhovnicești, se adaugă, sunt acel „har peste har” (Ioan 1:16) de care vorbește Sfântul Evanghelist Ioan, pe care-l aduce Hristos celor ce cred cu adevărat în El. Și atunci pocăința, fiind legată de ființialitatea mea, ea nu poate să fie doar un singur moment. Inima bate tot timpul. Practic, pocăința e o stare care începe cu o anumită intensitate, numai că intensitatea nu rămâne aceeași, ci crește înaintea lui Dumnezeu. La fel se întâmplă și cu dragostea ‒ când omul o cultivă și când lucrează poruncile lui Dumnezeu, dragostea crește în intensitate, pentru că firea dragostei este ca focul: mistuie. Dacă pui lemne pe foc, crește mai mult vâlvătaia focului; dacă nu pui lemne pe foc, scade vâlvătaia focului. Și, dacă nu pui mai multă vreme, ea ajunge să se stingă. Așa și cu lucrarea pocăinței: când omul nu se mai pocăiește, înseamnă că pierde cu totul perspectiva lui Dumnezeu din viața lui, sau alege o perspectivă străină de gândul pe care Hristos ni-l descoperă în Biserică, de revelația dumnezeiască pe care o aflăm în Biserica lui Hristos.

Dar noi, care mergem la Biserică, ne spovedim, ne împărtășim cu Sfintele Taine, în noi este o dinamică a creșterii conștiinței noastre că Dumnezeu este Tatăl nostru, că Dumnezeu este Cel ce ne iubește, Cel ce ne ocrotește, Cel ce ne ajută să devenim, Cel ce ne învață să iubim; și toate lucrurile acestea nu sunt altceva decât lucrarea pocăinței ca stare a inimii noastre înaintea lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Sofronie de la Essex spunea că pocăința nu se încheie în lumea aceasta, pentru că lucrurile tot cresc, cresc, până când omul ajunge să vadă Fața lui Dumnezeu. Atunci ajunge la toată plinătatea pe care Dumnezeu o poate da omului, la măsura pe care omul o poate primi.

„Inima începe să simtă prezența lui Dumnezeu”

– Care sunt „lemnele” pe care le putem pune în focul pocăinței?

– Sunt toate lucrurile pe care Dumnezeu ni le pune la îndemână în contextul vieții noastre, lucrurile mărunte pe care noi, dacă le conștientizăm că le avem la îndemână și le lucrăm, după porunca lui Hristos, fac să crească focul pocăinței noastre. Uite, de pildă, zice Hristos că până și un pahar de apă nu-și va pierde plata sa ‒ acesta este un „lemn” pe care, dacă eu îl dau conștient, poate să fie o lucrare ce ține de pocăință. Dacă însă nu ai perspectiva lui Hristos, Care ne învață să-l iubim și să-l prețuim pe aproapele, atunci te afli pe nivelul moral al „orizontalei”, în care încerci să cinstești omul fără a câștiga însă și roadele pe care le aduce cuvântul lui Hristos: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25:40).

În momentul în care noi începem să conștientizăm micile amănunte ale vieții noastre, pe care le facem de dragul lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu – „Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre” (Psalmul 16:4), spune prorocul David ‒, pentru cuvântul lui Dumnezeu noi începem să ne ostenim, să lucrăm poruncile lui Hristos. Și acestea sunt „lemnele” care se pun pe focul ființei noastre, care foc se întețește. Iar inima se subțiază, începe să simtă prezența lui Dumnezeu, începe să vadă pronia lui Dumnezeu până în cele mai mici amănunte ale vieții noastre. Nu mai zici că „Am avut noroc că mi s-a întâmplat cutare lucru”, ci vezi în toate purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Astfel, în măsura în care ne pocăim, în aceeași măsură începem să vedem tot mai mult lucrările lui Dumnezeu, minunile lui Dumnezeu, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, jertfa lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu, până acolo încât zice Apostolul Pavel că ajungem să-L vedem pe Hristos întru toate. Pentru că omul, când crește în conștiința lui și în pocăința lui înaintea lui Dumnezeu, această creștere duhovnicească începe să-l asemene tot mai mult cu Hristos și începe să aibă tot mai mult reacții apropiate de Hristos. Uite, de pildă, să ne gândim la Zaheu, care a fost vameș. La înce­put ni se spune despre el că era mic de statură. Dar la sfârșit, după ce a petrecut cu Hristos, vedem că Zaheu spune: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19:8). Zaheu deja începea să se asemene lui Hristos, inima lui era subțiată de pre­zența Luminii dumnezeiești, care radia din persoa­na lui Hristos, astfel încât conștiința lui a început să lucreze și să-și dea seama: „Măi, stai, că eu am trăit până acum o viață în care i-am făcut pe alții să sufere. Acuma-i vremea să răscumpăr toate aceste nedreptăți!”.

La fel se întâmplă și cu pocăința: când lucrarea Luminii dumnezeiești începe să pătrundă în sufletul nostru, noi simțim nevoia să facem niște lucruri care să răscumpere răutățile de dinainte. Încercăm să ne schimbăm viața, încercăm să ne îndreptăm, având undeva, poate nu la un nivel foarte conștient dintru bun început, dar având prezența lui Hristos, care-i blândă, care-i smerită, care ne cucerește inima. Toate acestea sunt „lemnele” pe care le punem pe focul dragostei dumnezeiești, pe focul pocăinței, pe focul rugăciunii noastre înaintea lui Dumnezeu.

Tot din exemplul lui Zaheu vedem că pocăința are și o latură contemplativă, pentru că pocăința ne dă să vedem. Zaheu, stând în prezența Luminii dumnezeiești care emana din Hristos, Dumnezeul nostru, Care a intrat în casa lui și a stat la masă cu el, a ajuns să-și vadă nedreptățile, pe care le-a mărturisit înaintea tuturor. Iar Hristos îi pecetluiește pocăința, spunând: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19:9). De aceea, în momentul în care pocăința din noi trece de la nivelul acesta inconștient la un nivel de lucrare conștientă, ea capătă un caracter contemplativ. Vedem că suntem păcătoși, vedem că Dumnezeu nu ne pedepsește pe cât am merita, și toate lucrurile acestea adâncesc în noi smerenia și recunoștința față de dragostea lui Dumnezeu.

„Bucuria este rodul lucrării de pocăință”

– Creștinul ar trebui să aibă o stare permanentă de bucurie în inimă. Cum se împacă starea de bucurie cu starea de plâns pentru păcatele săvârșite?

– Zice Sfântul Apostol Pavel că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5:22). Dar starea de bucurie duhovnicească ‒ căci numai aceea poate să fie permanentă, ca rod al Duhului Sfânt ‒ nu vine decât atunci când omul începe să-și schimbe viața, să treacă prin această întoarcere la Dumnezeu și să se căiască pentru ceea ce a făcut. Deci bucuria este un rod al lucrării de pocăință. Zic Sfinții Părinți că, la început, lacrimile sunt amare, pentru că sunt pline de remușcări și de întristare că L-am supărat pe Dumnezeu, dar, în momentul în care omul își schimbă viața, atunci ele se schimbă în lacrimi de recunoștință înaintea lui Dumnezeu, căci ne simțim nevrednici de dragostea lui Dumnezeu. Și atunci ele încep să se amestece cu bucuria, dar nu poți de la început să ajungi la starea duhovnicească de bucurie.

Dacă spunem că un creștin ar trebui să se bucure, e ca și cum am spune că un creștin ar trebui să urce Golgota și atunci va ajunge să se bucure. Dar până ajunge să urce Golgota… Vedem că și Hristos, în drumul spre Golgota, a căzut sub cruce, zdrobit de durere și de neputință. Nu poți să spui că Hristos Se bucura când Își ducea crucea. Dimpotrivă, era într-o stare de neputință, de aceea soldații l-au silit pe Simon Cirineul să-I ducă crucea, căci se temeau că Hristos moare până să fie răstignit. Deci trecerea aceasta de la întristare la bucurie duhovnicească nu se întâmplă dintr-odată ‒ este ca trecerea de la întunericul nopții la lumina zilei, când zorii se îngemănează și lumina pătrunde tot mai mult și, încetul cu încetul, alungă întunericul, iar soarele începe să strălucească. Exact așa și starea de păcat din suflet: este ca întunericul, în care suntem copleșiți de deznădejde și de gânduri negative, dar lumina începe să pătrundă ușor… Nu pătrunde dintr-odată, ci vine ca zorii, după aceea începe să se facă ziuă și după aceea strălucește soarele. Starea de bucurie este atunci când simți mângâierea razelor dumnezeiești asupra sufletului tău și te simți nevrednic de ele.

– Sunt momente în care simțim o uscăciune duhovnicească. De ce apare această stare și cum poate fi ea înlăturată?

– Sunt momente de uscăciune duhovnicească, dar noi ar trebui să înțelegem viața noastră și devenirea noastră ca pe o călătorie, ca pe un parcurs, așa cum vedem în Scriptură parcursul pe care l-a făcut poporul lui Israil din robia Egiptului, trecând prin Marea Roșie, prin pustie, ca să ajungă la Pământul făgăduinței ‒ așa și în viața noastră sunt perioade duhovnicești în care trecem prin „pustia Sinaiului”, adică trăim această uscăciune. Vedem că poporul lui Israil a cârtit la Mera, pentru că apele erau amare, sau a cârtit că nu avea mâncare și a trimis Dumnezeu cărnuri din ceruri. Dar toate etapele acestea pe care le vedem la poporul lui Israil, care iese din robia Egiptului și până ajunge în Pământul făgăduinței, sunt preînchipuiri ale stărilor prin care trece fiecare suflet atunci când iese din „robia lui Faraon”, din robia păcatului și a morții, la viață. Prin credință trece prin deșert, unde ajunge să se bucure de anumite lucruri, dar lucrurile de care se bucură în deșert nu sunt încă lucrurile pe care Dumnezeirea le făgăduiește în Pământul făgăduinței, pentru ca sufletul să învețe să tindă să-și afle odihna numai în Pământul făgăduinței.

Astfel de stări de uscăciune sunt etape în viața omului, care pot să fie câteodată din pricina noastră, pentru că nu suntem atenți și greșim, și tot greșim, și ne învârtim așa, în cerc, ca poporul lui Israil, pentru că patruzeci de ani s-a învârtit în cerc prin pustia Sinai. Or, nu-ți ia patruzeci de ani să treci din Egipt în Țara Sfântă, căci vedem la Iosif cu Maria și cu Pruncul Dumnezeiesc că nu le-a luat mult să se ducă în Egipt și să se întoarcă. În schimb, poporul lui Israil a pribegit patruzeci de ani prin pustie, pentru că era într-o stare în care avea nevoie să învețe și să reia anumite tematici ale credinței sufletului, astfel încât, atunci când va trece Iordanul și va ajunge în Pământul făgăduinței, să fie pregătit, să fie cu conștiința neclintită că Dumnezeu l-a dus la odihnă.

„Fiecare om e o altă mântuire”

– Pocăința este firesc legată de Taina Spovedaniei. Cum ar trebui să decurgă spovedania, ca omul să plece de la spovedanie simțind că a fost într-adevăr iertat?

– Important pentru spovedanie este ca omul să fie sincer cu sine înaintea lui Dumnezeu. Căci, atunci când omul se vădește înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu lucrează. Spuneam că pocăința este o stare de contemplație, căci, deși omul nu vede Lumina dumnezeiască, își vede însă păcatul din el. Și spunea Sfântul Sofronie că omul își vede păcatul tocmai pentru că este luminat de Lumina dumnezeiască; deci omul începe să vadă. Dacă el trăiește cu sinceritate spovedania înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă puterea să poarte ceea ce vede. Altfel, omul își caută scuze. Se scuză ‒ și se acuză când se scuză.

– Și cum să învingem descurajarea că ne prezentăm de fiecare dată cu aceleași păcate înaintea duhovnicului?

– N-am cum să mă prezint în fața duhovnicului altcumva decât așa cum sunt. Dacă poporul lui Israil a pribegit patruzeci de ani în pustie, el nu putea să dea mărturie despre altceva decât despre ceea ce trăia, adică despre faptul că era în pustie. Și noi suntem puși la încercare în momentul în care venim și revenim înaintea Părintelui duhovnic cu aceleași păcate. Noi dăm mărturie despre unde suntem noi în devenirea noastră: fie suntem încă robi care fac cărămizi la Faraon, fie am ajuns să trecem prin Marea Roșie, fie suntem pribegi prin pustia Sinaiului, fie am ajuns la Pământul făgăduinței. Lucrurile acestea nu sunt cum ni le închipuim noi, ci inima noastră crește într-un firesc înaintea lui Dumnezeu, prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce conștientizăm, prin tot ceea ce ne silim să împlinim din porunca lui Dumnezeu ‒ toate lucrurile acestea ne ajută, la măsura noastră, să creștem și să ne împlinim.

N-ai cum să dai mărturie despre altceva decât despre ceea ce trăiești. Un tânăr la 18 ani trăiește și dă mărturie cu conștiința a ceea ce este el, ca tânăr la 18 ani; un bătrân dă mărturie de ceea ce trăiește el. Fiecare își are măsura lui, cadența lui în care se apropie de Dumnezeu. De aceea, Părintele Rafail spunea că „Fiecare om e o altă mântuire”, pentru că nu poți să faci comparație cu ceilalți. Noi, prin mărturiile pe care le vedem în Sfânta Scriptură, avem niște indicii generale, cum ar fi trecerea prin Marea Roșie sau mersul prin pustie ‒ acestea sunt momente pe care Sfinții Părinți le-au interpretat duhovnicește ca fiind trepte din devenirea fiecăruia dintre noi. Numai că fiecare are ritmul lui de creștere înaintea lui Dumnezeu, și atunci trebuie să conștientizăm că avem o măsură mică, și pașii se fac mărunți. Dar fiecare pas înainte e prețios în devenirea noastră, pentru că fiecare pas înainte ne aseamănă mai mult lui Hristos. Și, prin efortul pe care îl facem, prin credincioșia pe care o arătăm de-a veni așa cum suntem înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu va lucra și ne va mântui. Să nu uităm că Dumnezeu este Cel care ne mântuiește, așa zice Apostolul Pavel, că prin har suntem mântuiți, nu prin faptele noastre (cf. Efeseni 2: 8-9).

– Cum să ajungem să ne împărtășim cu lacrimi, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog?

– Împărtășirea cu lacrimi, despre care vorbește Sfântul Simeon Noul Teolog, este o perspectivă pentru noi. Sfântul Simeon Noul Teolog ne arată ce înseamnă să te împărtășești cu vrednicie, ce înseamnă să te apropii de Sfintele Taine „cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”. Numai că noi nu putem să intrăm într-un „rol”, ci ne apropiem de Dumnezeu așa cum putem. Dar importantă este perspectiva pe care ne-o descoperă Sfinții, pentru că totdeauna perspectiva aceasta, chiar dacă pentru noi este așa de înaltă, încât n-o ajungem, ne stă înainte ca o stea călăuzitoare. Așa cum Sfântul Sofronie, când era tânăr monah la Athos, l-a întrebat pe un pustnic despre rugăciunea înaltă, și pustnicul i-a spus că a vorbi despre lucrurile care sunt mai presus de noi este grăire în deșert, dar Cuviosul Sofronie i-a spus: „Da, dar este important pentru noi să știm aceste lucruri, ca să știm spre ce ne îndreptăm privirea”, iar pustnicul l-a încredințat că avea dreptate – la fel și cuvântul acesta al Sfântului Simeon Noul Teolog este pentru noi o perspectivă, o stea călăuzitoare, la care privind, ne smerim înaintea lui Hristos. Pentru că, oricât de mult mă apropii, tot există nevrednicie în ființa mea omenească. Mă simt vrednic de plâns să vin și să iau viața dumnezeiască pe care Hristos ne-o dă în dar.

Eu împărtășesc mulți oameni și nu-i văd pe mulți împărtășindu-se cu lacrimile șiroind pe obraz. Dar sunt convins că fiecare Împărtășanie pentru noi este hrană duhovnicească, dacă noi ne împărtășim cu conștiința aceasta a nevredniciei noastre, așa cum o cultivă Sfinții Părinți în noi când ne pun perspective atât de înalte cum este acest cuvânt al Sfântului Simeon Noul Teolog.

„Să nu lăsăm răutatea lumii să ne cucerească”

– Rugăciunea pentru lume implică și pocăința pentru lume, așa cum o înțelegea Sfântul Siluan Athonitul?

– Rugăciunea pentru lume se naște din pocăința pentru lume. Pentru că, în dragostea pe care o avea Sfântul Siluan, dragoste la măsură dumnezeiască, trăia lumea întreagă ca pe un singur om, iar păcatul lumii îl trăia ca fiind al său. De aceea, pocăința pentru lume și rugăciunea pentru lume sunt o singură lucrare înaintea lui Dumnezeu. Dar acesta este un dar, pentru că nu oricine ajunge la astfel de măsuri. Uite, Sfântul Ioan Colov s-a rugat la Dumnezeu să-i dea patimile înapoi, pentru că se luptase cu patimile și ajunsese la o stare în care biruise patimile și nu știa ce să facă mai departe. Și atunci s-a rugat la Dumnezeu să-i dea patimile înapoi, ca să se lupte iar cu ele. Sfântul Siluan spune că a făcut lucrul acesta pentru că inima lui nu avea o anumită maturitate duhovnicească pentru a primi darul rugăciunii pentru lume și al suferințelor pentru tot omul, așa cum Dumnezeu le dă celor pe care îi socotește vrednici de o asemenea lucrare. Acesta este un dar rar, un dar duhovnicesc pe care Dumnezeu îl dă celor pe care El îi cunoaște ca fiind puternici și în stare să se pocăiască pentru mine, când eu trăiesc într-o stare de dobitocie, într-o stare de inconștiență, într-o stare de nevedere a păcatului meu, într-o stare în care nu-mi plâng păcatul, ci mă bucur pentru el.

– Cum să trăim Postul Mare astfel încât să dobândim cât mai mult folos duhovnicesc?

– Perioada aceasta prin care trecem acum este o perioadă de provocare, în care fiecare dintre noi trebuie să-și aducă rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Dă, Doamne, ca fiecare dintre noi să-și dea seama că, undeva, ceva nu este drept în noi! Și încercarea prin care trecem acum e ca un strigăt al dragostei lui Dumnezeu, Care nu vrea altceva decât să ne întoarcem cu fața către El. Iar încercările care vin și vor veni în continuare nu sunt altceva decât prilejuri prin care noi să ținem aproape de Dumnezeu în conștiința noastră și să nu lăsăm întunericul și răutatea lumii să ne cucerească. Ci, dimpotrivă, să fim cuceriți de prezența lui Hristos, așa cum a fost cucerit Zaheu când Domnul a intrat în casa lui. L-a primit cu bucurie, iar această bucurie cu care L-a primit pe Hristos i-a dat puterea să devină generos și să se asemene tot mai mult lui Hristos.

Să nu lăsăm încercările care vin peste noi să ne facă să ne temem, să ne facă să devenim închirciți lăuntric, ci să ne îndrepte privirea spre Hristos, iar prezența Lui să ne dea starea de reconfortare și de bucurie lăuntrică pe care i-a dat-o și lui Zaheu când a intrat în casa lui. Ar fi minunat dacă ne-am lăsa înduioșați de frumusețea dragostei lui Dumnezeu, care să stârnească în noi sentimentele nobile în care să vedem că am greșit, în care să ne dorim să schimbăm ceva în viața noastră și să îmbunătățim ceva în lumea în care trăim.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu