Postul, pofta și grija față de trup în scrierile Sfântului Ioan Casian

[…] Monah de vocație, căutător al trăirii autentice, dar pur­tat de Dumnezeu în diferite locuri ale Imperiului ­Roman, printre care și Locurile Sfinte, însă îndeosebi Egiptul, de la finalul secolului al IV-lea și începutul celui de-al V-lea veac, Sfântul Ioan Casian ne-a lăsat o mărturie sinceră a ceea ce trebuie să fie postul în viața creștinului – mijloc de cură­țire sufletească.

În primul rând, trebuie amintit faptul că, în viziunea antropologică a Sfântului Ioan Casian, trupul își are propriile sale reguli, dar care intră într-o relație cu cele ale sufletului. De exemplu, în Convorbirea a XI-a, într-un dialog între Avva Cheremon și Ghermanus, dar la care este martor și Sfântul Ioan Casian, este amintită atât desăvârșirea dragostei, cât și rolul curăției, al castității și legătura dintre ele: „Vrem să știm dacă se poate obține permanența ei în așa măsură, încât niciodată poftele să nu ne păteze inimile și, trăind în trup, să putem învinge patimile trupului, pentru ca niciodată să nu ardem în flăcările ispitelor” (Convorbiri duhovnicești, XI – Despre desă­vârșire, XIV, PSB 57, p. 512). Și continuă: „Trebuie să ne îngrijim de trupul nostru, ca să nu cadă pe cale, potrivit obser­vației foarte binevoitoare a Mântuitorului nostru: Căci duhul este sârguitor, iar trupul neputincios. Dar să mergem să mâncăm ceva, pentru ca după aceea să ne concentrăm mintea și asupra acelei probleme, pe care doriți s-o cercetăm mai cu atenție” (Convorbiri duhovnicești, XI – Despre desă­vârșire, XIV, PSB 57, pp. 512-513). Pare surprinzător ca înainte de un act de înălțare sufletească Avva Cheremon să-l îndemne pe Ghermanus la a mânca. Însă, pentru părinții din Orient (a se citi Locurile Sfinte și Egipt), hrana, alături de îmbrăcăminte și de somn, era unul dintre lucrurile ce nu puteau fi suprimate, înlăturate cu totul. Pe de altă parte, insistă Sfântul Ioan Casian, în Așeză­mintele mănăstirești, înfometarea poate fi și adeseori este lipsită de orice sens dacă nu este însoțită de cumpătare: „Prin ­urmare, desăvârșirea înfrânării nu trebuie căutată doar în chibzuirea timpului mesei și în felul mâncărurilor, ci, mai presus de toate, în mărturisirea conștiinței. Negreșit, fiecare trebuie să-și impună numai atâta cumpătare câtă îi cere lupta la împotrivirea trupului. Respectarea posturilor canonice este folositoare cu adevărat și trebuie păstrată cu orice preț; însă, dacă după ele nu va urma o masă cumpătată, nu se va putea ajunge la treapta curăției duhului. Căci flămânzirea îndelungatelor posturi, urmată de sațiul trupului, duce mai degrabă la o oboseală de câtva timp, decât la curăția sfințeniei. Curăția duhului este strâns legată de flămânzirea trupului” (Așezămintele mănăsti­rești, V – Despre duhul lăcomiei, 9, PSB 57, p. 168). Iar pentru a ne da seama ce înseamnă cantitatea și calitatea hranei cotidiene a părinților din Egipt, Sfântul Ioan Casian amintește că cea mai răspândită regulă era ca monahul să mănânce pâine „a cărei măsură a fost fixată în mod egal la doi pesmeți, adică niște pâini mici care fără îndoială că nu cântăresc mai mult de o livră una” (Convorbiri duhov­nicești, II – Despre dreapta judecată, XIX, PSB 57, p. 341). O imagine a luptei cu lăcomia pântecelui o găsim tot la Sfântul Ioan Casian, care prin cuvintele Avvei Isaac exclamă: „Mă tulbură patima poftei de mâncare multă, doresc mâncăruri pe care pustiul nu le cunoaște, în singurătatea înspăimântătoare simt mirosul ospețelor împără­tești” (Convorbiri duhovnicești, X – Despre rugăciune, X, PSB 57, pp. 483-484).

Flămânzire şi mărturisirea conştiinţei

Cumpătare, reguli, flămânzire și mărturisirea conștiinței. Aceste cuvinte trebuie văzute într-o strânsă legătură pentru un post, nu doar corect într-un înțeles juridic al cuvântului, ci, mai mult decât atât, unul care să ne permită un urcuș duhovnicesc. Postul este expresia credinței noastre faptice. Postesc nu din motive mundane, ci golindu-mă de sine și privându-mă de hrană, dar nu în mod excesiv, fără să fiu pregătit pentru lupte duhovnicești mai intense, fac loc prezenței Harului lui Dumnezeu în propria-mi viață. Postul – nu doar în sensul său alimentar, este o cruce, pentru că el urmează regulilor de viețuire propuse și nu impuse de Biserică tuturor celor care caută apropierea de Dumnezeu. „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine” este amintit în Primul Legământ, în cartea Pilde. Un ecou al aceste înțelepciuni îl găsim la Sfântul Ioan Casian, care vine să afirme: „Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea” (Așezămintele mă­năsti­rești, IV – Despre rânduielile celor ce renunță la lume, 35, PSB 57, p. 158).

Grija de trup să n-o faceți spre pofte (Romani 13, 14)

Aceste cuvinte pe care le vom auzi în fragmentul din Apostol ce se citeşte în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai ne reamintesc un principiu fundamental în antropologia creștină: grija firească față de trup nu trebuie să cunoască excese sau ceea ce numim în limbaj duhovnicesc poftă. Împotriva poftei, spune Sfântul Ioan Casian, ar trebui să purtăm „un război sălbatic” (inmane bellum), îndeosebi împotriva duhului desfrânării. „Este război lung și mai crâncen decât toate celelalte, terminat cu biruință de foarte puțini. Războiul acesta înfricoșător începe să asalteze neamul oamenilor chiar din primul moment al tine­reții și nu se stinge, decât numai după ce vor fi înfrânte mai întâi celelalte vicii” (Așezămintele mă­năs­tirești, VI – Despre duhul desfrânării, 1, PSB 57, p. 187).

Condiția umană este fragilă, înclinată spre păcat, continuă Sfântul Ioan Casian, și depinde de puterea, intensitatea colaborării noastre cu Harul lui Dumnezeu pentru a se putea ridica ­deasupra naturii căzute. Lupta reală e în inimă, unde se găsește sădită înclinația spre plăcerile trupești. Pentru a desemna două patimi sau „plăceri trupești”, anume lăcomia și desfrânarea, atât împreună, cât și distinct, Sfântul Ioan Casian folosește același cuvânt – concupiscentia. Spre exemplu, el amintește că „bolnavă de rana făcută de săgeata poftei desfrânate este inima, care vede pentru a se învăpăia de dorințe. Darul văzului, dăruit cu rost de Ziditor, ea îl întoarce din cauza viciului spre ticăloase slujiri și la orice prilej aduce la lumină boala ascunsă a poftei desfrânate” (Așeză­mintele mănăstirești, VI – Despre duhul desfrânării, 12, PSB 57, p. 192).

Pustiul, deșertul, a fost și este, într-un anume sens, și astăzi cetatea lui Dumnezeu. Viețuirea cotidiană a monahilor din deșertul Egiptului a fost obiectul a nenumărate studii care au pus în evidență demersul sincer, uneori dramatic, chiar ființial al căutării lui Dumnezeu de către simpli oameni care și-au dorit și s-au angajat deplin în acest demers. Un modus vivendi exprimat prin flămânzire cu un singur obiectiv: curăția duhului. Căutarea lui Dumnezeu începe printr-o conduită de viață din care nu lipsesc regulile, dar aceste reguli sunt încununate nu de excepții, cum am fi tentați să credem după mintea noastră setată de mentalul veacului nostru, ci de porunca dragostei lui Dumnezeu, exprimată nu idolatru prin iubirea aproapelui. Având înaintea noastră zile de postire, să nu uităm tot de cuvintele Sfântului dobrogean care ne învață „ca în bi­ruințele duhov­nicești și în bucuriile inimii să nu ne trufim, să nu ne îngâmfăm când suntem într-o stare bună, pe care, să recunoaștem, n-am ­putea-o dobândi sau păstra fără ocrotirea lui Dumnezeu” (Convorbiri duhov­nicești, X – Despre ­rugăciune, X, PSB 57, p. 483).

Pr. Alexandru Ojică 

Sursa: http://ziarullumina.ro.