Aceasta s‑a născut în 1870 şi s‑a căsătorit în 1890 cu Gheorghe Ţituridu, care a fost hirotonit preot şi a slujit în satul lor, Ţopli din Pont. Au dobândit şase fiice şi un fiu, care a murit de mic. Preoteasa Chiriachi era simplă, foarte evlavioasă şi foarte milostivă. Suferea şi plângea când vedea nefericirea oamenilor. Avea întotdeauna deschisă uşa casei ei, locul în care cei săraci şi flămânzi găseau mâncare şi căldură, iar cei străini, loc de găzduire.
În anul 1903 părintele Gheorghe s‑a mutat împreună cu familia sa în satul Atara sau Azanta din regiunea Sohum (Georgia). Era singurul preot din acel ţinut unde trăiau mulţi refugiaţi greci. Liturghisea, boteza, cununa şi citea bolnavilor rugăciuni. În casa sa îşi găseau scăparea zeci de refugiaţi care „nu aveau unde să‑şi plece capul”. Preoteasa cea milostivă frământa neobosită, gătea şi îi hrănea pe săracii care îşi găseau scăparea la casa lor. Îi iubea şi îi mângâia ca pe copiii ei. Pentru că nu încăpeau toţi în mica lor căsuţă, a cerut părintelui Gheorghe să facă o casă de oaspeţi mare. Astfel, putea găzdui acolo până la o sută de persoane.
Evlavioasa preoteasă, în timp ce hrănea atâtea guri flămânde, ea însăşi postea în fiecare zi până la ceasul al nouălea din zi[1]. Până la Vecernie nu mânca şi nu bea nimic. Mergea la biserică, lua anaforă şi apoi mânca. Carne sau alte mâncăruri de frupt nu mânca niciodată, ci doar verdeţuri şi fructe.
Odată, pe când trecea împreună cu părintele Gheorghe pe lângă cimitirul din Suhum, a cerut ca atunci când va muri să fie îngropată acolo. Preotul s‑a mirat, fiindcă era tânără, având în jur de patruzeci de ani. Peste câteva zile s‑a îmbolnăvit şi a murit. Atunci au îngropat‑o în acel cimitir, potrivit dorinţei ei.
La şapte ani de la adormirea ei s‑a arătat părintelui Gheorghe în vis şi i‑a spus: „Şapte ani de zile nu te‑ai îndurat de mine, ci m‑ai lăsat sub pământ. Să vii să mă scoţi!”. Acest vis l‑a avut în repetate rânduri. Un monah de la Mănăstirea Nova fon din Tranda vedea în fiecare seară o lumină pogorându‑se pe mormântul ei şi auzea o voce spunându‑i: „Să vii la mormântul meu ca să mă scoţi de acolo!”.
Într‑adevăr, s‑a săvârşit mutarea Moaştelor ei şi atunci au văzut cu toţii osemintele ei curate, iar sub ele se afla apă. O bună mireasmă a umplut locul acela şi cu uimire au observat că mâna cea dreaptă, pe care purta verigheta, urechea şi inima ei erau nestricate, iar celelalte oseminte erau galbene ca ceara.
Mâna şi inima le‑a luat călugărul din Tranda, pe când celelalte oseminte ale ei se păstrează la Sankt‑Petersburg.
Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.
