Prietenii sinceri

Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Vindecarea paraliticului din Sfânta Evanghelie de astăzi se petrece în Capernaum. O localitate situată în nordul Țării Sfinte, în provincia Galileea, pe țărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Mântuitorul tocmai venea din ținutul Gadara, unde vindecase doi demo­nizați. Intră în Capernaum, orașul Său de reședință. De fapt, „Betleemul L-a născut, Nazaretul L-a crescut, iar Capernaumul îl avea ca locuitor” (Sfântul Teofilact, „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei”, ediție electronică, p. 217), ne spune Sfântul Teofilact. Casa în care a intrat s-a umplut repede de oameni, unii care doreau să-L asculte, alții să-L vadă, iar alții să se vindece de nepu­tințele lor. Faima Lui de mare învățător și vindecător se răspândise peste tot, nimeni vreodată în lume nu făcuse și nici nu spusese, așa cum a făcut și cum a spus El. Așa se explică de ce oamenii căutau, când venea în părțile lor, să fie în apropierea Sa. Așa s-a întâmplat și în Capernaum, mulți­me multă s-a adunat împrejurul Său, iar un paralizat este adus la Iisus și este vindecat de către El.

În casa în care Iisus Se găsea, de față sunt și nelipsiții farisei și cărturarii, învățătorii legii. Îi urmau și Îl urmăreau peste tot. Îi deranjau învățătura și faima Lui. Căutau să-L prindă în cuvânt, să-L compromită sau să găsească motive de acuzare, dar nu reușeau. De fiecare dată au fost învinși de logica Acestuia.

Din textul evanghelic aflăm că acest slăbănog este adus la Iisus, purtat pe o targă, de patru bărbați. Cu siguranță Mântuitorul a rămas impresionat de gestul lor. Evan­gheliștii Matei și Marcu men­ționează faptul că Iisus, „văzând credința lor (a celor cinci, inclusiv a paraliticului), i-a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule, iertate îți sunt păcatele tale” (Matei 9, 2). Aici, în aceste cuvinte, se găsește esența faptei. Toți se așteptau la vindecarea trupească a paraliticului. Iisus Hristos rostește cuvintele care îi surprind pe cei aflați de față: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”. Fiul lui Dumnezeu folo­sește această ocazie pentru a face o nouă descoperire: are puterea dumnezeiască de a ierta păcatele. Auzind aceste cuvinte, unii dintre cărturari au cugetat în inima lor: „Acesta hulește! Cine poate ierta păcatele afară de singurul Dumnezeu?” (Marcu 2, 7).

O judecată nedreaptă

Judecata lor pare corectă, nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu. Și nu L-au cunoscut că este Mesia cel prezis de proroci, L-au acuzat de hulă, că vorbește împotriva lui Dumnezeu, atribuindu-Şi rolul și puterea lui Dumnezeu. Mântuitorul, cunoscând gândurile lor, le-a zis în auzul tuturor: „De ce cugetați cele rele în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice: Iertate îți sunt păcatele tale! Sau a zice: Ridică-te și umblă” (Matei 9, 4-5). Vindecarea este un lucru văzut, care nu poate fi negat. Nu a mai fost necesară o discuție teoretică, Iisus se întoarce către ei și le zice: „Ca să știți că Fiul Omului are putere a ierta păcatele, zic ție: scoală-te. Ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Matei 9, 6). Slăbănogul s-a ridicat, și-a luat patul și umbla în văzul tuturor. Cel care a fost adus pe targă poartă el acum targa.

Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la cugetarea contestatarilor, spunea: „Iudeii, chinuiți de răutate, voind să-L învinuiască, au făcut chiar fără voia lor să strălucească minunea. Iar Domnul, iscusit fiind, S-a folosit de invidia lor spre a face vădită minunea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, ediție electronică, p. 363). Mântuitorul i-a tămăduit sufletul și trupul slăbănogului. Toți se mirau și slăveau pe Dumnezeu, pentru că nimeni nu mai făcuse astfel de lucruri în Israel. Vindecarea slăbănogului arată puterea dumnezeiască a lui Hristos de a ierta păcatele și justifica și dreptul de a face aceasta. Iisus le-a arătat cărturarilor că amândouă faptele erau în puterea Sa, legate una de cealaltă, adică boala era consecința păcatului, iar păcatul era cauza bolii.

Prietenii virtuoşi ai paraliticului

Aș dori să reflectăm câteva clipe asupra gestului nobil, de o mare sensibilitate și dragoste față de semenul lor, al celor patru prieteni rămași anonimi. Ei își lasă la o parte toate grijile zilnice și pătrunși de credința în Hristos, ale Cărui cuvinte și minuni desi­gur le cunoșteau, însuflețiți de dragostea față de semenul lor, vin cu el în fața lui Iisus, cu nădejdea că numai El îi va putea reda sănătatea. Ce frumos au știut că înmănuncheze cele trei virtuți specifice creștinilor: credința, nădejdea și dragostea! Pentru credința lor, Mântuitorul le vindecă semenul. I-am putea asemăna pe acești oameni cu samariteanul cel milostiv din cunoscuta parabolă a Mântuitorului.

Consider că frumosul exemplu al celor patru prieteni are astăzi nevoie mai mult ca oricând să fie urmat și de alții. Prietenia sinceră este o virtute cultivată și de unii scriitori antici, dar și în ­Vechiul Testament, ca apoi să primească un nou sens, creștin, prin învățătura lui Iisus Hristos. El însuși a arătat o afecțiune aparte pentru cei trei dintre Apostolii Săi: Petru, Iacob și Ioan.

De altfel, El îi consideră prieteni pe toți Apostolii Săi, atunci când le spune la Cina cea de Taină: „Voi sunteți prietenii mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). La rândul lor, doi dintre Ucenicii care credeau într-ascuns, Iosif și Nicodim, au înmormântat după cuviință trupul lui Iisus, fără nicio teamă de răzbunarea și ura conducătorilor poporului iudeu, dovedind o sinceră prietenie. Despre prietenie vorbesc Sfinții Părinți ai Bisericii, oferindu-ne ei înșiși modele de prietenie și de dragoste.

Să fim însufleţiţi de pilda Mântuitorului

Oare noi ne gândim vreodată la semenii noștri aflați în suferință și care au nevoie de sprijinul nostru? Ne gândim vreodată că un vecin sau un cunoscut de-al nostru nu are pe nimeni și ar fi bucuros să ne vadă chiar pentru o scurtă vizită, că ar fi bucuros dacă l-am duce la un medic, dacă i-am cumpăra medicamentele de care are nevoie? Din păcate, dacă ne cercetăm conștiința, răspunsul pe care ar trebui să-l dăm la asemenea întrebări ar fi negativ. Fără îndoială că în lumea atât de decăzută sub aspect moral în care ne este dat să trăim, ar trebui să avem un alt comportament, ar trebui să fim însuflețiți mai mult de cuvintele și de pilda Mântuitorului! Să ascultăm ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în pericopa apostolică citită azi, care este o adevărată apologie a întrajutorării, a comuniunii și a iubirii care trebuie să existe între noi, care Îl mărturisim pe Hristos: „Întru frățească prietenie, iubiți-vă unii pe alții în cinste, unii altora dați-vă întâietate” (Romani 12, 10).

Același Apostol spune și mai răspicat același lucru în Epistola către Filipeni, cărora le recomandă: „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare ale altuia” (Filipeni 2, 4).

Când vedem un om bolnav care suferă mult, trebuie să ne gândim că și noi am putea fi cândva într-o situație asemănătoare. Să arătăm iubire creștină celor suferinzi, să-i ajutăm, nu să-i judecăm. În fața suferinței altora, să ne întărim în credință și să sporim în iubire față de aproapele care suferă, să ne rugăm cu smerenie și speranță pentru vindecarea lor. Din iubire față de cei suferinzi s-au înființat primele instituții de caritate-filantropie creștină. Biserica a înființat primele bolnițe la mănăstiri, primele spitale și farmacii, a construit primele case de orfani, bătrâni, bolnavi și pelerini. Toate acestea sunt rodiri ale Evangheliei în lucrarea socială a Bisericii.

Bunul Dumnezeu îngăduie uneori încercări, boli, ca noi să fim mai milostivi, mai solidari și mai sensibili la suferințele aproapelui. Când suntem milostivi, devenim mâinile iubitoare ale lui Hristos, Care prin noi îi ajută pe cei suferinzi și neajutorați. În această duminică ne gândim și la mulțimea medicilor competenți și conștiincioși, milostivi și blânzi față de pacienții lor, la mulțimea asistentelor și asistenților medicali, la întreg personalul din spitale și din centrele de tratament, care ajută pe cei bolnavi, care alină suferința și cultivă multa speranță și îi bucură pe bolnavi.

Îi prețuim pe toți și ne rugăm Lui Dumnezeu să-i binecuvânteze, dimpreună cu toți preoții care aduc pe cei bolnavi la Hristos, pentru vindecare sufletească și trupească. Iar noi, cei binecre­dincioși, să ne străduim să fim asemenea celor patru prieteni, care și-au pus sufletul pentru cel aflat în suferință, ca în felul acesta să-L preamărim pe Dumnezeu prin faptele noastre și să aflăm har și îndurare din partea Mântuitorului Hristos și să devenim cu adevărat „prietenii” Lui.

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei 

Sursa: http://ziarullumina.ro

Puteţi citi şi:

Aduceţi Domnului pe cei aflaţi în nevoi

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vindecării slăbănogului din Capernaum