Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ocupă un loc aparte în cultul Bisericii noastre Ortodoxe, datorită faptului că ea este cea care L-a născut după trup pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru. Încă din primele veacuri, creștinii au cinstit-o pe Maica lui Dumnezeu, conștienți fiind de marea ei mijlocire înaintea Mântuitorului, numind-o fie Mireasă, Pururea Fecioară sau Scară către Cer, fie Apărătoare în primejdii sau Doamna Îngerilor. Ulterior, ținând cont de aceste aspecte, Sfinții Părinți au hotărât să îi dedice Maicii Domnului patru sfinte mari sărbători, după cum urmează: Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (8 septembrie), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august).
Însă, dincolo de toate acestea, probabil cel mai important element prin care recunoaștem până în zilele noastre rolul special al Maicii lui Dumnezeu în cadrul istoriei mântuirii noastre este reprezentarea sa iconografică, reprezentare care ocupă locul imediat următor după cel al Mântuitorului, în ordinea importanței dogmatice și teologice. Pentru că mulți dintre dumneavoastră ne-ați întrebat, de-a lungul vremii, care este cea dintâi Icoană a Maicii Domnului, cine a pictat-o și dacă astăzi se mai păstrează metoda zugrăvirii originale în rândul pictorilor, am ales să dedicăm un editorial acestui subiect, în încercarea de a da un răspuns clar, sintetic, dar și edificator în egală măsură.
Așadar, înainte de toate trebuie să știm că cinstirea Maicii Domnului a luat naștere odată cu creștinismul. După Înălțarea la Cer a Domnului și începutul propovăduirii Sfinților Apostoli, din pricina persecuțiilor, creștinii primelor veacuri se adunau pe furiş la slujbele săvârșite în catacombe. Săpate în piatră, departe de agitația lumii, peșterile acestea erau atât locuri de săvârșire a cultului și a rugăciunii, cât și spațiu în care aceștia îi îngropau pe martiri și pe toți ceilalți membri ai comunității care treceau la cele veșnice. Mulți dintre ei nici nu știau să citească și, de aceea, majoritatea istorisirilor biblice legate de activitatea Mântuitorului le erau înfățișate în mod vizual, prin intermediul picturilor și al desenelor, o metodă destul de inovativă, dar de mare ajutor în vestirea Evangheliei.
Între toate aceste inscripții primare se numără și cea mai veche reprezentare cunoscută până în prezent – a Maicii Domnului cu Pruncul. Aceasta a fost descoperită în catacomba Sfintei Priscila din Roma, socotită ca aparţinând secolului al II-lea. Lângă Maica Domnului este reprezentat un profet al Vechiului Testament, care ține în mâna stângă un sul pe care a fost înscrisă prorocia legată de Nașterea Mântuitorului, iar cu mâna dreaptă arată spre steaua pictată deasupra capului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Un alt lucru pe care trebuie să îl avem în vedere atunci când ne referim la cele mai vechi Icoane ale Maicii Domnului este acela că, prima reprezentare iconografică în sens propriu – adică așa cum știm noi că arată o Icoană – îi aparține Sfântului Evanghelist Luca, care după Pogorârea Sfântului Duh, în urma unor revelaţii, a pictat trei tipuri de Icoane ale Maicii Domnului. Afirmația aceasta, potrivit căreia Sfântul Luca este considerat „pictorul Maicii lui Dumnezeu” prin excelență, este fundamentată pe o mărturie a lui Theodor Studitul (sec. al VI-lea), un strălucit imnograf și teolog ortodox, care spune că împărăteasa bizantină Eudoxia ar fi trimis Pulheriei, o Sfântă Împărăteasă și o mare apărătoare a credinței, un portret al Maicii Domnului, Theotokos, pictat de Sfântul Luca. Tradiția aceasta este susținută, până astăzi, de textele liturgice care îl menționează în legătură cu acest aspect: „Zugrăvind Preacinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale”.
Astfel, cele trei Icoane reprezentate de Sfântul Evanghelist Luca sunt: Maica Domnului Odighitria sau „Îndrumătoarea”, în care este reprezentată cu pruncul în brațe, arătând spre El, ca o călăuză spre Dumnezeu și spre mântuire; Maica Domnului Eleusa – „Mângâietoarea”, în care Maica Domnului Îl ține pe Fiul ei, care are fața îndreptată spre ea și o mână în jurul gâtului ei sau al umărului și, nu în ultimul rând, Maica Domnului Oranta – „Rugătoarea”, reprezentare în care Maica Domnului apare cu mâinile desfăcute, fără Pruncul Iisus, în rugăciune pentru mântuirea întregului neam omenesc. Din păcate, cele trei Icoane originale ale Maicii Domnului nu s-au păstrat până în zilele noastre, însă ele au constituit adevărate repere pentru întreaga artă iconografică bizantină de mai târziu.
În ceea ce privește transmiterea, în cadrul „breslei pictorilor” – dacă o putem numi așa – a trăsăturilor fizice ale Maicii Domnului, trebuie să știm că acestea au fost transmise, din vechi timpuri, atât prin intermediul Icoanelor și al reprezentărilor din cadrul Bisericii, cât și prin mărturii scrise, care descriau elementele-cheie ale pictării Maicii lui Dumnezeu. Cea mai cunoscută descriere e acest fel îi aparţine călugărului și istoricului bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea), fiind preluată mai apoi şi de către ieromonahul Dionisie din Furna, autorul volumului „Erminia picturii bizantine” – cartea de căpătâi a oricărui pictor: „Preasfânta de Dumnezeu Născătoare a fost cu statura mijlocie, deşi unii zic a fi fost de trei coţi. Faţa o avea nici rotundă, nici ascuţită, dar întrucâtva prelungă; chipul îi era de culoarea grâului, cu părul ascuns gălbui; cu ochii vioi şi curaţi având în ei vederi (pupile) gălbui tocmai de culoarea olivelor (măslinelor), cu sprâncenele încovoiate, lungi şi puţin negre; nasul ceva cam lung, cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii; cu mâinile lungăreţe şi cu degetele asemenea”.
În loc de concluzie, un cuvânt scurt dar mai mult decât grăitor al Părintelui Teofil Părăian, care avea mare evlavie la Maica Domnului și le spunea tuturor celor care îi ascultau îndemnurile: „Să o mărim pe Maica Domnului și să nu uităm! Ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea. Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă”. Urmând acest îndemn, bine ar fi să avem o Icoană a Maicii Domnului în casele noastre. La ceas de seară, stând în genunchi în fața ei, să o rugăm să ne mângâie și să ne asculte așa cum doar o Mamă poate mângâia și asculta rugămințile, necazurile, neputințele, lipsurile și toate dorurile tuturor celor care cad înaintea Icoanei ei în glas și duh de rugăciune.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
