Călătoria mea duhovnicească a început într-o vară toridă, când eram împreună cu familia în concediu, în Grecia, undeva în apropierea Salonicului, cam la 100 de kilometri de Sfântul Munte Athos. Auzisem câteva istorii din şi despre lăcaşul sfânt, pe care oricum nu le credeam şi le priveam cu multă circumspecţie, zâmbind neîncrezător. Sistemul educaţional şi mediul în care am trăit mi-au imprimat o viaţă din care cu greu puteam întrezări şi o altă formă de a trăi, cea duhovnicească, în care materia să nu mai aibă o atâta însemnătate. Ajuns în Portul Ouranopolis, am trăit senzaţia unei mari graniţe. Dar nu o graniţă fizică, ca şi cum ai păşi într-o altă ţară, ci o graniţă care te desparte de o altă lume, compusă din alte elemente, cu altfel de oameni, cu un altfel de aer, cu o altfel de lumină. Totul era diferit faţă de ceea ce cunoscusem până atunci.
Eram trei adulţi şi trei copii şi deşi aveam permisele de acces, am ratat călătoria, vaporul plecase fără noi. Urma să păşim pe pământul sfânt cu o zi întârziere. Supăraţi, aflăm că o cursă rapidă se pregăteşte să plece, dar rezervările se fac cu ceva timp înainte, aşa că şansele să o prindem erau mici. Grecul ne spune că mai are doar şase locuri libere şi că ar fi cazul să ne grăbim. Ne uităm unii la alţii cu mirare – noi eram fix şase – şi urcăm în şalupa cu gândul la mica minune recunoscută de către toţi membrii grupului. Întâlnirea cu harul desprins din icoanele făcătoare de minuni a fost devastatoare pentru mine. Mi-era peste puteri să duc atât şi, mai ales, consideram că nu merit să primesc atât de multă emoţie pozitivă, atât de multă bucurie. Încercam să fiu bărbat, dar lacrimile îmi curgeau fără să le pot stăpâni. Cu fiecare pas începeam să înteleg sintagma „Icoana făcătoare de minuni” şi să-mi simt sufletul prea-plin de o stare pe care cu greu o pot descrie. Părinţii noştri, uscăţivi de post şi nevoinţe, dar tari ca munţii în duhovnicie, au fost cei după al căror model de vieţuire am început să mă ghidez. Mulţi dintre ei au fost oameni ca noi, unii cu familie, cu copii, alţii cu funcţii înalte, cu conturi grase în bancă. Ce i-a determinat să părăsească bunăstarea, confortul în care trăiau? Ce au găsit aici, de au lăsat în urmă funcţii, averi dobândite după mulţi ani de învățătură? Cine îi ţine aici şi, mai ales, de ce? Multe întrebari mi s-au învârtit atunci în cap, oricum prea multe ca să primesc răspunsul pe loc. Am remarcat atunci că aceşti oameni fac eforturi enorme să se despătimească. Nu pun gura pe carne, pe băutura, nu fumează, au renunţat la toate plăcerile lumeşti. Priveghează nopţi în şir în rugăciune, au învățat să își iubească duşmanii. Ca să-i caracterizez cu vorbe lumeşti, aş putea spune că sunt bărbaţi adevăraţi, buni luptători cu propriile patimi. Nu degeaba Sfântul Munte Athos este supranumit şi „fabrica de sfinţi”.
Părinţii Sfântului Munte, pe lângă activităţile duhovniceşti, împletesc metanii, sculptează în lemn, pictează icoane, înregistrează cântece religioase, traduc şi scriu cărţi. Pe scurt, au şi o bogată activitate culturală. Părinţii noştri, ghizii pelerinilor, sunt totodată adevărate enciclopedii în istoria Sfântului Munte, sunt cunoscători în detaliu în ale istoriilor icoanelor făcătoare de minuni, precum şi în ale minunilor săvârşite de Maica Domnului la Muntele Athos. Chilia „Intrarea în Biserică Maicii Domnului”, la acea dată, se afla în construcţie, era aproape pe terminate. Cu acea ocazie l-am cunoscut pe părintele Pimen, care ne-a fost ghid în pelerinajul nostru. De atunci a devenit şi sfătuitorul nostru. Când l-am întrebat cum a reuşit să construiască chilia, părintele mi-a dat un răspuns care mă pune pe gânduri şi astăzi: „Cu Maica Domnului împreună!”. Cum aşa, părinte? Cum este posibil acest lucru? Atunci, părintele mi-a povestit că în fiecare dimineaţă privea agenda lucrărilor de construcţie şi din pricina faptului că erau foarte multe, le împărţea cu Maica Domnului. „Şi asta timp de câţiva ani până la terminarea chiliei. Îi spunem Maicii Domnului: eu astăzi fac cutare şi cutare lucru, iar cu celelalte lucruri din listă, te rog să mă ajuţi!”. Şi Maica Domnului l-a ajutat. Tot ce a rugat-o, a dus negreşit la bun sfârşit în acelaşi timp cu părintele Pimen. Şi mult a crescut evlavia părintelui Pimen la Maica Domnului. Acum, când a fost desăvârşit şi ultimul detaliu al construcţiei care este de o frumuseţe inimaginabilă, chilia oferă condiţii foarte bune de găzduire celor care o vizitează.
În prima călătorie aveam să trăiesc şi o întâmplare mai puţin obişnuită. Înainte să ne retragem, un părinte m-a rugat să îi dau telefonul să sune în țară, pentru o problemă serioasä. I-am răspuns că nu este semnal, că mă chinui de când am venit să dau un telefon dar degeaba, nu merge. I-am întins telefonul, pentru a se convinge singur. Nu mică mi-a fost uimirea când am văzut cum în mâna părintelui revine semnalul, părintele sună, rezolvă problema, închide şi, odată cu finalizarea convorbirii, telefonul devine, din nou, nefuncţional. Degeaba am stat în locul acestuia, liniuţa de semnal se încăpățâna să nu apară. E clar, mi-am spus în sinea mea, părintii de aici s-au obişnuit cu minunile, nu li se mai pare ceva uimitor, fac parte din firescul de zi cu zi al vieţii lor. Am plecat din Sfântul Munte cu regretul părăsirii unui loc care deja, după prima întâlnire, făcea parte din fiinţa mea, din compoziţia mea chimică. Am plecat fericit cum nu se poate descrie şi cu promisiunea că voi reveni cât mai curänd.
Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ, ediție completă, autor Ionuț Riteș.
