Modul de guvernare a Bisericii s-a format în duhul evanghelic al egalităţii. Din această cauză, organizarea acesteia la începuturi era deosebit de democratică. Când murea episcopul, el era succedat de un nou episcop, ales de către adunarea de sfat a preoţilor, prin votul liber al întregii Biserici. În acest fel, fiecare dintre Biserici îşi constituie un mod de cârmuire propriu şi independent, singura excepţie făcând-o cetăţile din apusul statului roman.
Pe la sfârşitul secolului al doilea, toate aceste Biserici au simţit nevoia să se pună în legătură una cu alta prin sinoade eparhiale. Astfel, episcopii Bisericilor se reuneau în mod regulat primăvara şi toamna în capitala eparhiei, ascultau părerea unora dintre preoţii mai deosebiţi şi, în prezenţa credincioşilor, emiteau hotărâri numite canoane, prin care se rânduiau capetele cele mai importante ale credinţei şi ale disciplinei. Nu după multă vreme, aceste sinoade locale s-au pus în legătură unele cu altele, comunicându-şi şi validându-şi reciproc documentele sinodale, astfel încât Biserica creştină a ajuns să ia forma unei mari federaţii independente de oraşe, având fiecare avere, legislaţie şi acţiune proprie.
Mai târziu, episcopii cetăţilor eparhiei s-au supus episcopilor oraşelor capitală ale eparhiilor, numite şi oraşe mamă (miter-polis, de la care vine termenul de Mitropolie) în chestiunile privitoare la buna orânduire şi administrare a Bisericii. Şi aceasta din cauză că anumite mitropolii au dobândit o poziţie de întâietate faţă de restul episcopiilor fie datorită numărului mare de creştini pe care-l aveau, fie datorită unui număr mai mare de mucenici şi sfinţi pe care i-au dat, fie din cauză că erau scaune apostolice prin înfiinţarea lor de către unul dintre Apostoli sau de către un ucenic al Apostolilor. Aceste Biserici principale, la a căror ieşire în evidenţă contribuia unul din motivele enumerate, la care cu vremea s-au adăugat şi altele, au fost numite Biserici apostolice, iar episcopii lor erau cinstiţi pentru rangul episcopiei. Astfel de mitropolii erau Roma (în Apus), Ierusalimul, Antiohia, Alexandria, Efesul şi Corintul (în Răsărit). Toate Bisericile creştine împreună comunicau neîntrerupt unele cu altele prin corespondenţă astfel încât, din Bretania până în Persia şi în tot Iliricul, o legătură comună strângea laolaltă Bisericile. În acest duh era păstrată unitatea în Biserică.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
