Mărturii ale învăţătorilor bisericeşti Clement şi Origen

Clement al Alexandriei, dând definiţia Bisericii, zice: Biserica este alcătuirea şi mulţimea oamenilor conduşi de Cuvântul lui Dumnezeu; cetate neîmpresurată de vrăjmaşi şi nestrâmtorată de nici o tiranie, în care se împlineşte voia dumnezeiască; căci precum lucrare este voia lui Dumnezeu, şi aceasta se numeşte lume, tot aşa vrerea Lui este mântuirea omului, şi aceasta se cheamă Biserică [Pedagogul, 1, 6; stromatele, 7, 5]. Biserica este dimpreună maică dar şi fecioară şi mireasă a lui Hristos, iar noi suntem mădularele lui Hristos [Stromatele, 3, 6].

Capul împărătesc al Bisericii este Hristos [Pedagogul, 1] şi, adaugă el: „Din cele zise, aşadar, e limpede că una este adevărata Biserică, cea cu adevărat veche, în care se cuprind, după sloboda lor voie şi râvnă, drepţii. Unul fiind Dumnezeu şi Unul Domnul, lucrul cel cu adevărat vrednic-de-cinste este lăudat pentru caracterul lui singular, imagine fiind el a principiului celui unul. Firii unului, deci, îi este împreună-moştenitoare Biserica cea una, pe care ereziile se silesc în multe a o tăia. Aşadar, după ipostas şi după izvodire şi după începătură şi după însuşirea ei de a fi mai presus [superioritatea ei], zicem că «una» este Biserica cea sobornicească şi veche, în unirea credinţei celei una – celei pe temeiul Testamentelor, mai bine zis al Testamentului celui unul, dat în vremuri felurite, prin vrerea Unuia Dumnezeu întru Unul Domnul – adunându-i laolaltă pe cei dinainte rânduiţi, pe care de dinainte i-a hotărât Dumnezeu, mai înainte de-a fi lumea cunoscându-i că vor fi drepţi. Dar şi însuşirea Bisericii de-a fi maipresus [superioritatea ei], precum şi obârşia întemeierii, tot după chipul unului sunt, pe toate celelalte întrecându-le şi nimic având asemenea sau deopotrivă cu ea” [Stromatele, 7, 17].

În această perioadă minunată a secolului al III-lea, plină de sensuri de o deosebită profunzime, este formulată învăţătura Bisericii Alexandrine, în care a fost cuprins fiecare aspect care priveşte unitatea: ideea, esenţa, valoarea, iar potrivit tuturor acestor legături, unul singur este Dumnezeu şi unul Domnul, Care este chipul unităţii, Care lucrează în ea şi mântuieşte şi-i dăruieşte ei, Bisericii, rangul şi cinstea. Adevărul veşnic al cuvântului dumnezeiesc şi voia lui Dumnezeu împlinită în Biserică, precum în ceruri, sunt condiţiile necesare ale existenţei ei. Un om, un episcop al Romei, care şi-ar însuşi principiul şi centrul unităţii, şi care ar vrea în acelaşi timp să fie capul Bisericii Soborniceşti, ar fi caracterizat de Clement ca lipsit de minte.

Origen

Pe la jumătatea secolului al III-lea, faimosul ucenic al lui Clement, Origen, a reluat aceeaşi învăţătură, zicând în scrierea sa intitulată „Împotriva lui Celsus” că, în acord cu dogmele creştine, Biserica Sobornicească „este trupul lui Hristos cel făcut viu de Dumnezeu”; mădulare ale acestui trup înfăţişat ca un întreg „zicem că sunt cei ce cred, deoarece, adaugă el, aşa cum sufletul dă viaţă trupului şi-l mişcă pe el, tot aşa face şi Cuvântul cu trupul întreg, adică cu Biserica, mişcând şi mădularele ei care, fără energia Cuvântului, nu pot face nimic” [Cartea a V-a, 48]. Nu era cu putinţă să fie formulată mai limpede unirea organică nemijlocită a tuturor credincioşilor cu Hristos, care este principiul unităţii. Din învăţătura celor doi dascăli bisericeşti alexandrini de mai sus, cunoaştem şi ceea ce gândesc Bisericile Egiptului, Libiei şi Pentapolei, a căror dependenţă de Biserica Alexandriei a fost rânduită, „după obiceiul vechi”, de canonul 6 al primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

Episcopul Romei nu a fost considerat niciodată principiu al unităţii, nici măcar al propriei lui comunităţi bisericeşti, care a fost deosebită întotdeauna doar sub numele de „Biserica romană”. Rămânând vacant scaunul episcopal al Romei, „colegiul preoţilor şi diaconilor romani” i-a scris o scrisoare „Papei Ciprian”, episcopul Cartaginei, în care recunoştea că reprezentanţii şi întâistătătorii Bisericilor locale „doar lui Dumnezeu (Deo soli) sunt datori a da socoteala conştiinţei lor”, dar şi că se fac vrednici de o îndoită laudă aceia care cer părerea „fraţilor lor”. Ultima expresie avea în vedere doar faptul că Ciprian informase comunitatea din Roma despre evenimentele de la Cartagina, asupra cărora s-a pronunţat răspunsul [Ciprian, Epistola 30]. Relaţia Bisericii de la Roma cu cea de la Cartagina era întru totul „frăţească”.

Tertulian spune următoarele despre unitatea şi independenţa Bisericilor: „Nici o supunere a unei Biserici faţă de cealaltă, fiindcă toate sunt surori, cinstind cele mai noi pe cele mai vechi şi apostolice şi mame, după cum îi spune fiecăreia”. Astfel, de către locuitorii Ahaiei era cinstită ca mamă Biserica din Corint, iar de către Macedoneni era cea din Filipi sau din Tesalonic, ceea ce era Roma pentru Italia şi pentru Africa de nord. Aşadar Tertulian nu vorbeşte nimic despre jurisdicţia episcopului Romei asupra tuturor Bisericilor apostolice. Iar fericitul Augustin, în numeroasele lui scrieri, în care se pronunţă adesea asupra esenţei Bisericii Soborniceşti, nu face nicăieri vreo aluzie că episcopul Romei este principiul, centrul şi fundamentul acestei unităţi.

Deşi explică în multe locuri sensul articolului Crezului „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, analizând Biserica în calitatea ei de aşezământ dumnezeiesc, în cele 22 de capitole ale scrierii sale Civitas Dei, el nu face nici o observaţie referitoare la noua dogmă a Vaticanului deoarece, e de la sine înţeles, nu avea cunoştinţă despre aşa ceva. Dimpotrivă, potrivit lui, Biserica este „trupul lui Hristos, ale cărui mădulare sunt legate prin dragoste unele de altele şi de cap”. Celui care citeşte scrierile fericitului Augustin împotriva Donatiştilor, i-ar fi cu neputinţă să accepte faptul că acest mare dascăl al Bisericii ar face dependentă unitatea de unirea cu episcopul Romei. Interpretând Psalmul 60, după ce caracterizează Biserica Sobornicească ca fiind un mare organism, al cărui cap este Hristos, concluzionează: „Totus populus sanctorum ad civitatem pertinentium, quae civitas corpus est Christi, qui caput est Christus” (întreg poporul sfinţilor aparţine cetăţii (Bisericii), cetate care este trupul lui Hristos şi al cărei cap este Hristos) [Mărturiile şi gândurile acestea ne-au fost sugerate şi de studiul deosebit al profesorului de teologie Spiridon Papagheorghiou, Unitatea Bisericii, publicat de Liga Sfântă în 1896].

Opiniile istoricului Gibbon despre modul de cârmuire a Bisericii

Despre modul de existenţă a Bisericii, istoricul Gibbon scrie în lucrarea sa „Decăderea şi prăbuşirea statului roman” [Fragmentul redat aici a fost publicat în traducere în nr. 106, anul 1847, al Ziarului bisericesc „Adevărul Constantinopolului”, fiind preluat din originalul publicat la Londra în 1809, vol. 2, pag. 149]: „Acesta a fost felul de a fi, blând şi echitabil, după care s-au condus creştinii mai bine de o sută de ani după moartea Apostolilor. Fiecare comunitate frăţească, în ea însăşi, adopta forma unui mod de a fi separat şi independent. Cu toate că, în aceste mici state, cele mai îndepărtate comunităţi păstrau între ele o relaţie reciprocă şi prietenească deopotrivă prin epistole şi întruniri, lumea creştină nu era încă unită la un loc de vreo putere supremă sau de vreo adunare legiuitoare. Treptat, pe măsură ce numărul credincioşilor sporea, aceştia au înţeles avantajele care puteau rezulta pentru interesul şi scopurile lor dintr-o unire mai strânsă.

Spre sfârşitul secolului al doilea, Bisericile Greciei şi ale Asiei au acceptat instituţia utilă a sinoadelor eparhiale şi se poate presupune pe drept cuvânt că acestea au împrumutat tipul de consiliu reprezentativ de la celebrele exemple ale patriei lor, acela al Amfictyonilor, al asociaţiei Ahaice sau a adunărilor cetăţilor Ioniene. Curând a fost stabilit, ca obicei şi ca lege, ca episcopii Bisericilor independente să se întrunească în capitala eparhiei la perioade regulate, primăvara şi toamna. Consfătuirile acestora erau întărite şi de sfatul unor preoţi distinşi, fiind moderate şi de prezenţa mulţimii care audia. Hotărârile acestora, care erau numite canoane, reglementau orice contradicţie importantă care privea credinţa şi disciplina; şi, fireşte, că se credea că Sfântul Duh se revărsa din belşug asupra adunării întrunite a trimişilor poporului creştin. Instituţia sinoadelor potrivea atât de bine sârguinţa personală cu interesul public încât, nu după mulţi ani, a fost adoptată pe întinsul întregului stat. Între consiliile eparhiale s-a stabilit o corespondenţă regulată, prin care acestea îşi comunică şi îşi aprobă reciproc documentele sinodale. Biserica catolică a adoptat şi ea tipul acesta clădind autoritatea unui mare stat federal” [Aguntur praetera per Graecias illas, certis, in loci concilii. Tertulian, de Jejuniis, cap. 13, ed. A. Reifferschied, CSEL, Viena 1890. Dascălul bisericesc african menţionează acest tip de organizare ca fiind o instituţie recentă şi străină. Asocierea Bisericilor Creştine este explicată foarte iscusit de către Mosheim, Institutes of Ecclesiastical history, 1832, pag. 164-170].

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.