Ultima mare sărbătoare de pe parcursul anului bisericesc, Adormirea Maicii lui Dumnezeu, prăznuită tocmai la mijloc de august, adună mereu, an de an, în ajunul ei, în Bisericile și catedralele marilor orașe și-n schiturile şi mănăstirile care străjuiesc codrii seculari sau piscurile de munte, mulţime de credincioşi şi pelerini. Uniți de dor, în duh de rugăciune și mărturisire, cu toții își doresc un singur lucru: să aducă prinosul lor de cinstire Maicii Domnului, care acum se mută de la viaţa pământească la Viaţa cea veșnică, cântându‑i Prohodul.
Cu acest prilej, ne-am gândit să adunăm la un loc câteva lucruri pe care, poate, unii dintre dumneavoastră nu le cunoașteți despre istoria, conținutul și rânduiala Prohodului Maicii Domnului, prezentându-le într-o formă sintetică, așa cum v-am obișnuit, pentru a le fixa bine în memorie și pentru a le transmite și altora.
Ca o definiție inițială, putem spune că Prohodul Maicii Domnului este un imn liturgic, alcătuit din 188 de strofe, înpărțite în trei stări, care cuprinde informații de ordin istoric și dogmatic, legate de împrejurările în care s-a săvârșit și s-a mutat la ceruri Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Părintele Ene Braniște, marele liturgist român, consemnează faptul că slujba Adormirii Maicii Domnului din Mineiul pe august a fost amplificată cu o nouă formă de pietate faţă de Sfânta Fecioară, menită să dezvolte, într-un fel, cultul de supravenerare, şi anume Prohodul Maicii Domnului. Acesta este o imitaţie a Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos din slujba Utreniei Sâmbetei celei Mari (în Triod), alcătuită la începutul secolului al XVI-lea de Manuel Corinteanul, profesor la școala teologică a Patriarhiei de Constantinopol. Practic, cu un simț teologic atent și sensibil, Manuel Corinteanul a luat ca model Prohodul Domnului, care exista deja, însă ca un element distinctiv, dascălul alege să înfățișeze legătura duhovnicească dintre taina îngropării și Învierii Mântuitorului și cea a îngropării și mutării cu trupul la cele cerești a Maicii Sale, după cum citim încă din prima strofă: „În mormânt Viață/ Ai fost pus, Hristoase,/ Și-a vieţii Maică-acum intră în mormânt/ Și se mută la viața cea de sus”.
Chiar imediat după redactarea Prohodului au existat unele încercări de răspândire a textului în diferite părți ale lumii ortodoxe, însă acestea nu au fost încununate de succes din cauza melodiilor care erau foarte lente (altele decât cele pe care le cunoaștem noi), iar dincolo de acest aspect regulile liturgice și tipiconale nu menționau nicăieri vreo modalitate de încadrare a Prohodului în slujba Utreniei praznicului Adormirii Maicii Domnului. Generalizarea lui s-a făcut abia în debutul secolului al XVIII-lea, când rușii și românii, iar mai apoi grecii, încep să aibă legături mai strânse cu Ţara Sfântă, imitând rânduiala Prohodul Maicii Domnului care se făcea la Ghetsimani.
Astfel, trecând peste alte detalii specifice, varianta lui Manuel Corinteanul a fost tradusă în româneşte de Ion Pralea şi tipărită de el, împreună cu originalul grecesc, la Iaşi, în anul 1820, sub titlul „Urmări pe mormânturi”, retipărită în 1869 şi apoi în broşuri separate, cu titlul „Prodohul Maicii Domnului”, având textul revizuit.
În ceea ce privește conținutul Prohodului, acesta exprimă, ca și în seara Vinerii celei Mari, un fel de tristețe amestecată cu anticiparea bucuriei. Pe de o parte, versurile Prohodului arată tristețea Bisericii și a credincioșilor ei pentru moartea și mutarea Maicii Domnului, din mormântul din grădina Ghetsimani, în Împărăția Cerurilor, iar pe de altă parte vorbesc despre nespusa bucurie trăită de Maica Domnului atunci când Gavriil Arhanghelul i-a vestit adormirea și mutarea la ceruri: „Cine, dar, va spune/ Bucuria multă,/ Ce-a cuprins pe Maica Domnului Iisus,/ Când i s-a vestit mutarea ei la cer ?”.
De altfel, starea I a Prohodului cuprinde chiar vestea primită de la Înger, privegherea Maicii lui Dumnezeu din muntele Sionului, călătoria Apostolilor pe nori din toate părțile pământului, dar și pogorârea Mântuitorului lângă patul Maicii Sale: „Stăpânul ca Fiu dând/ Haruri Maicii Sale,/ Din cereştile lăcaşuri S-a pogorât,/ Ca pe-al Maicii Sale Duh să-l poarte sus”. Starea a II-a ne-o prezintă pe Maica Domnului întru înălțimea cea cerească, alături de cetele îngerești care îi cântă neîncetat imnuri de laudă, imne care răsună deopotrivă și de pe pământ, cântate fiind de obștea credincioșilor: „La mutarea ta,/ Maică şi Fecioară Preacurată,/ Ţi-au cântat cu duioşie Îngerii toţi,/ Şi mulţime mare de popor creştin”. În fine, starea a III-a vorbește despre cum, în chip nevăzut, Hristos vine să ia preaiubitul suflet al Maicii Domnului, înălțat-o pe Dânsa la ceruri, de-a dreapta Slavei Sale. Spre final, versurile exprimă rugămintea credincioșilor către Maica tuturor, ca ea să nu înceteze a mijloci și a se ruga către Fiul ei pentru toți cei rămași pe pământ: „Robitor ce cântă,/ Cere mântuire/ De la Hristos Cuvântul”.
În cadrul slujbei Prohodului, potrivit tradiției, credincioșii sărută mai întâi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfântul Epitaf al Maicii Domnului, după care trec, în genunchi, pe sub masa pe care este așezat. Pentru cei care nu știu, denumirea de „Epitaf” provine din cuvintele grecești „epi” (pe, deasupra) + „taphos” (mormânt). Acesta este un obiect bisericesc sub forma unei pânze mari pictată sau brodată, bogat ornamentată, pe care se află zugrăvită Icoana Adormirii Maicii Domnului. Tot în cadrul slujbei Prohodului Maicii Domnului, după cântarea Doxologiei, preotul iese alături de credincioși și, împreună, înconjoară Sfânta Biserică. Se fac patru opriri în total, iar la fiecare oprire, preotul rosteste câte o ectenie. La finalul acestei procesiuni, Sfântul Epitaf este așezat în locul în care se păstrează în timpul anului. Sfântul Epitaf mai este numit şi „Sfântul Aer” deoarece el este purtat de patru diaconi sau patru bărbați deasupra, prin aer, în cadrul procesiunii din jurul Bisericii.
Din punct de vedere muzical, ca și în Vinerea Mare, Prohodul Maicii Domnului este cântat de obicei de psaltul sau cântăreții de la strană, alături de toți credincioșii din Biserică, intonându-l cu toții pe pe glasul V, pe note triste, mai cu seamă primele două stări, iar a treia stare pe glasul III, într-o notă de nădejde și bucurie, căci Maica Domnului nu a murit, ci Adormirea ei a fost, de fapt, cea din urmă treaptă a urcuşului duhovnicesc, îndumnezeirea, la care suntem chemați cu toții.
Astfel, în ajunul acestui mare praznic al Bisericii noastre, să zăbovim o clipă, după toată zdroaba zilnică, și să ne gândim la un lucru: dacă aproape la finalul fiecărei zile avem timp să ne relaxăm, privind un film sau ascultând muzică, oare la finalul Postului închinat Maicii Domnului nu se cuvine să înlocuim „rutina zilnică” cu o altă cântare? Oare ce ar alege Maica lui Dumnezeu dacă ar fi în locul nostru? Să aducem, deci, mulțumirea noastră Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru toate darurile și bucuriile din viața noastră, în seara dinaintea mutării sale la Ceruri, rugându-ne în această zi specială precum înaintașii noștri odinioară: „Mergi la cer si te aşază, lângă Fiul tău ceresc, și de-acolo priveghează, peste cei ce te iubesc. De dureri și de primejdii, tu ne scapă orişicând, iar în braţele nădejdii, tu ne ține pe pământ!”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
