Cum un Dumnezeu atotputernic,
Care pretutindeni este și toate le plinește,
este neputincios să facă să înceteze răul?
Prot. Athanasiu Mina
O întrebare plină de ironie sau de sinceritate?
Punând gândul cel bun și socotind că în spatele acestei întrebări se ascunde neliniște sinceră de a afla răspunsul, răspundem cu smerenie următoarele:
Într-adevăr Dumnezeu Se află pretutindeni, pe toate le plinește și le ține, dar Se sălășluiește numai în Sfinți, trăind în ei și cunoscut fiind prin ei, ca niște organe ale puterii Lui. Sfinții sunt icoane vii ale lui Hristos și, după Har, asemenea cu Hristos. Și după ce și-au înălțat mintea spre razele fără început și nemuritoare ale lui Dumnezeu-Tatăl, după ce au fost renăscuți după Har prin Cuvântul în Duhul Sfânt și după ce au împlinit desăvârșita asemănare cu Dumnezeu, Care i-a renăscut, pe bună dreptate au primit denumirea de dumnezei. Și aceasta nu din cultivarea însușirilor firești vremelnice, ci a celor dumnezeiești, prin care, cu cât mai mult participau la ele, cu atât mai mult se schimbau și se îndumnezeiau. Au devenit „făptură nouă”[1], „om nou”[2].
Problema nu este omniprezența lui Dumnezeu, ci măsura în care noi participăm la ea prin mijlocirea Tainelor, de bună voie și din toată inima, cu smerenie și ascultare de ceea ce vrea Dumnezeu, iar nu gândul nostru. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Oamenii care sunt prin firea lor făpturi create nu vor putea în alt chip să devină fii ai lui Dumnezeu, fără numai dacă primesc Duhul celui din fire Dumnezeu adevărat. Iar pentru ca să se poate face aceasta, Cuvântul s-a făcut trup (Ioan 1, 14), astfel încât să facă omenescul primitor de Dumnezeire și să fie numit fiu”[3]. Sfântul Diadoh episcopul Foticeii învață că numai Dumnezeu este din fire bun. Omul devine bun prin strădania făptuirii sale, cu ajutorul Celui cu adevărat bun, adică a lui Dumnezeu. Răul nu are nici existență firească și nimeni nu este rău din fire. Dumnezeu nu a făcut nimic rău. Când cineva dorește răul, atunci inexistentul începe și devine existent, așa cum vrea cel care îl face. În altă parte Sfântul Atanasie cel Mare folosește următorul exemplu: „Așa cum atunci când cineva își închide ochii, în timp ce soarele luminează și pământul strălucește de lumina sa, descoperă înlăuntrul său întunericul, care nu există în realitate, și merge rătăcind și de multe ori cade sau se îndreaptă spre prăpăstii și crede că nu există lumină, tot astfel se întâmplă și cu sufletele oamenilor. Deoarece și-au închis ochii prin care Îl pot vedea pe Dumnezeu, au dorit și au aflat cele rele, pe care săvârșindu-le, au crezut că fac ceva bun. Astfel, deși sufletul a fost creat ca să-L vadă pe Dumnezeu, el a căutat cele stricăcioase și întunericul… Și-a schimbat direcția și a uitat că este plăsmuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu… De vreme ce a ieșit din sine, pierzându-L pe Dumnezeu, construiește cele inexistente și le vede numai pe cele care cad sub simțuri”[4].
Astfel răspunsul la cei care se nedumeresc de relele și nenorocirile cele multe din lume și-L învinuiesc pe Dumnezeu că nu le desființează ca un Atotputernic și omniprezent, este următorul:
În afară de PĂCAT, nici un lucru din viața aceasta nu este cu adevărat rău, chiar dacă pricinuiește vătămare sau chiar moartea.
Păcatul este necredință față de Hristos[5]. De la păcat ne vin răzvrătiri lăuntrice și confuzie, care pricinuiesc tot felul de răutăți și-l sălășluiesc pe începătorul răutății înlăuntrul necredincioșilor răzvrătitori. Iar acest începător, satana, îi preface în fiare pe cei în care se sălășluiește. Și nu este deloc exagerat să spunem că îi pregătește să dobândească un caracter demonic. Și astfel, de atunci de când Luceafărul a căzut, din Înger bun – așa cum l-a creat Dumnezeu – a devenit de buna sa voie ucigaș de oameni și diavol urâtor de oameni, împotrivitor al voii lui Dumnezeu, clevetitor al Lui înaintea oamenilor, dorind să-i facă și pe ei ucigași de oameni și potrivnici ai lui Hristos, Dătătorul de viață. De vreme ce toată zidirea este schimbătoare, cu excepția Îngerilor, cea văzută și cea nevăzută, cea simțitoare și cea nesimțitoare, cea rațională și cea irațională, numai firea rațională a omului având voință liberă, poate, din voie proprie, fie să urce la cel mai bun, fie să cadă în cel mai rău. Fie să se supună voii lui Dumnezeu, la care să adauge pentru totdeauna sporire și înaintare către mai bine, fie să se împotrivească voii lui Dumnezeu, poruncilor Lui, pentru care Dumnezeu, pe bună dreptate, va îngădui să cadă jalnic în mai rău. Dumnezeu ne-a făcut cu voință liberă și am primit înlăuntrul nostru puterea conducătoare a sufletului ca o putere stăpânitoare împotriva patimilor, a vicleniei, a răutății, fără ca cineva să ne stăpânească sau să ne silească. Dumnezeul Treimic plăsmuindu-l pe om cu voință liberă, l-a învrednicit de multă purtare de grijă, astfel încât, folosind corect libertatea voinței sale, să încline spre bine, iar nu spre rău.
Omul devine de bunăvoie bun sau rău. Bunul Dumnezeu nu este ispitit de rele.
Așadar, unde sunt cei care Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru nenorocirile din lume, pentru nenorocirile oamenilor? Dacă Dumnezeu ar desființa voința liberă a persoanei umane, făcându-l numai bun, atunci ar distruge însăși persoana, însăși creația, libertatea alegerii, având ca urmare faptul de a se înfățișa pe Sine nu numai responsabil al bunătății obligatorii, lucru care nu va plăcea tuturor, ci și anulator al lui însuși, de vreme ce ca un Dumnezeu liber va desființa însușirea libertății de la omul creat după chipul Său.
Dumnezeu nu este nedrept, ci întru toate drept și bun.
El îngăduie, din pricina păcatului, așa-numitul rău: calamități, războaie, foamete, divorțuri, boli, chinuri și dureri, nereușite, mâhniri, morți, cu scopul de a da o ultimă ocazie fiecăruia care a ales păcatul, adevăratul rău, ca să se izbăvească, prin pocăință, de veșnica osândă[6]. Însă uriașa nedreptate săvârșită de om împotriva lui Dumnezeu este să arunce, ca un orb, responsabilitățile asupra lui Dumnezeu, adunându-și astfel păcate pentru sine.
Frații mei, avem nevoie de mintea lui Hristos, de cugetarea Sfinților, ca să putem înțelege pricina răului, adică a nenorocirilor care biciuiesc omenirea. Dintru început diavolul, ucigașul de oameni, s-a ridicat împotriva noastră din invidie și ură. Cu toate acestea, Începătorul Vieții, Hristos, Mesia, din dragoste pentru noi, a fost mișcat de nespusa Sa iubire de oameni și bunătate. Și așa cum diavolul a iubit zadarnic pierzarea făpturii lui Dumnezeu, tot astfel Ziditorul a iubit pe bună dreptate mântuirea făpturii Sale, murind pentru păcatele noastre și înviind pentru îndreptarea noastră.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[7], „…ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, și să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa”[8].
Din aceasta se vede foarte limpede dreptatea. Trebuia să fie învățați și oamenii să urmeze dreptatea prin faptele lor, în vremea aceasta supusă morții, astfel încât, primind putere, s-o păstreze statornic în vremea nemuririi. De acum înainte să nu-L mai învinuiască pe Dumnezeu pentru răul și nenorocirile pe care păcatul le grămădește în viața noastră. Păcatul este singurul și unicul rău, singura și unica nedreptate[9]. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.
Să rostim așadar din toată inima ceea ce a spus și David, împăratul și prorocul: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai lăsat păgânătatea inimii mele”[10].
Căci lui Iisus Hristos, Împăratul și Domnul, se cuvine slava și stăpânirea în veci. Amin.
[1] I Cor. 5, 17. [2] Cf. Coloseni 3, 10. [3] Împotriva arienilor, PC 26, 273A. [4] Împotriva idolilor, EPE vol.1, pp. 90-96. [5] „…de păcat, pentru că ei nu cred în Mine” (Ioan 16, 9). [6] „…pentru că plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). [7] Ioan 3, 16. [8] Evrei 2, 14-15. [9] „…este şi păcat de moarte” (I Ioan 5, 16). [10] Ps. 32, 5.
