Radu Preda
Statul român, prin vocile sale dogite, lipsite de legitimitate, corupte fundamental, a încercat să decidă cum trebuie să ne trăim credința.
În Germania, de pildă, nimeni nu a îndrăznit, pe motiv de molimă, să interzică, să suspende sau să amâne tăierile împrejur ale evreilor sau să desființeze măcelăriile halal ale musulmanilor. Nimeni nu a agresat dimensiunea religioasă, cu toate că gradul de secularizare este mult mai mare.
În schimb, la noi, de săptămâni, suntem asediați la propriu de o autoritate profană scelerată, fără grijă față de plătitorul ortodox (sau de altă credință) de taxe. Ca să fie imaginea și mai tristă, s-au găsit unii slujitori ai altarelor, inclusiv din diaspora, care să identifice forme “alternative”, sfidând nu doar credința celor păstoriți, dar producând dovada unui analfabetism teologic crâncen. Degeaba se autocelebrează, se autofelicită stupid și inept pe propriile pagini pentru nu știu câți ani de la hirotonia pe nu știu ce treaptă: au trădat ethosul Bisericii pe care pretind că o slujesc.
Nu, nu este vorba despre linguriță sau altele asemenea. În profunzime, este vorba despre infatuare, dispreț, insolență și suficiență. Oameni prea mici pentru a sluji unui ideal atât de mare. Pocitanii ale spiritului, carcase roase de invidie, doritoare de mărire, indiferente la nevoile modeste ale altora, plutind cu falsă suveranitate peste capetele celor pe care, de fapt, ar trebui să îi asculte, să îi înțeleagă, să îi sprijine.
Pentru ultima oară: criza aceasta sanitară, cu toate ale ei, ne pune în față o oglindă în care, privindu-ne, vedem mai limpede cine este alături și cine nu. Dacă medicii trupești pot fi acuzați, pe drept, de malpraxis, de ce pot fi acuzați medicii sufletești?
Nu acuz, am mai spus, pe nimeni, dar nu îmi pot reprima disprețul față de cei care care, ei înainte de oricine, ne disprețuiesc, cler și popor deopotrivă. Ne țin de tâmpiți, numai buni să plătim fantezii în piatră, să fim utili. Nemernicii aceștia pretind ascultare, neascultând la rândul lor de Tradiție, ignorând faptul, aparent simplu, că adaptarea nu este același lucru cu apostazia.
În fine, după o zi de pastorație (o înmormântare și apoi spovedanii, încercând să salvez familii de la divorț și suflete de la uscarea timpurie pe tulpina unei iubiri neîmpărtășite sau neînțelese), mă întreb, deloc retoric, cum poate ajunge betonul mai important decât sufletul, banul mai valoros decât palpitul vieții, mărirea mai importantă decât răspunsul de la Judecată, ambiția mai puternică decât voturile monahale? Încerc să adorm, să intru în lumea soluțiilor de care, dimineața, nu îți mai amintești…
Sus să avem inimile!
