Renoir

Îmi amintesc mereu o povestire despre Renoir, marele pictor francez, pe care am citit-o demult. Renoir a suferit îngrozitor, ani la rând, din cauza artritei. Mâinile îi erau strâmbe și deformate. Articulațiile degetelor îi erau umflate, enorme. În cele din urmă, a ajuns într-o asemenea stare, încât abia mai putea ține pensula între degetul mare și arătător, sprijinită între ele, căci nu mai avea putere în degete. Și totuși continua să lucreze. Starea sa era atât de gravă, încât trebuia să fie purtat pe brațe până la șevalet. Un ajutor trebuia să-i miște pânza, căci nu mai putea picta decât suprafața care se afla în dreptul mâinii. Dar nu se plângea niciodată. Rămânea voios și senin. Și picta mai departe.

Într-o zi, Matisse a venit să-l viziteze și l-a găsit lucrând, ca de obicei. La un moment dat, Renoir a avut o grimasă de durere și a scăpat pensula. Sfâșiat de milă , Matisse a strigat: „De ce vă torturați așa, maestre? Ați făcut atâta … Puteți fi mulțumit de acum!”

Renoir l-a privit și a zâmbit. „Durerea trece, Matisse, a spus el, dar frumusețea rămâne.”

Când suntem chemați la suferință, să ne amintim că durerea va dura doar un răstimp, dar roadele ei duhovnicești sunt veșnice. Într-o bună zi vom privi în urmă si vom vedea că timpul suferinței noastre a însemnat doar o scurtă perioadă de pregătire pentru slava vieții de veci. Îi vom mulțumi lui Dumnezeu pentru fiecare tristețe, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare dezamăgire.

„Durerea trece, dar frumusețea rămâne.”

Extra din Vitamine duhovnicești, vol II – Anthony M. Coniaris, Editura Sophia.

Total
32
Shares
Previous Post

Dușmănim, sau… iubim?

Next Post

Pr. Spiridon Vasilakos – Iubesc înseamnă …

Related Posts