Rugăciunea arhierească – ultimul gând pentru unitatea noastră

Duminica a 6-a după Rusalii (Rugăciunea lui Iisus)

Rugăciunea arhierească, pe care Hristos o ține imediat după Cina cea de taină, reprezintă dorul și dorința lui Dumnezeu pentru umanitate. Hristos știe că lumea creștină va avea multe de suferit, iar această suferință nu va conteni niciodată. Fizică sau verbală, suferința va fi definiția crești­nului în toată istoria lui, dar dincolo de suferință stau iubirea Lui și veșnicia cu Dumnezeu. În momentul în care creștinul își asumă această suferință, Dumnezeu îi oferă pregustarea veșniciei.

Interesant și profund este faptul că înainte de a fi prins, judecat și răstignit, Hristos nu Se gândește la suferința Sa, ci la unitatea noastră, „ca toți să fie una”, și la suferințele creștinilor („păzește-i pe ei, Părinte”). Oamenii s-au pierdut în istorie prin dezbinare și distrugere. Dorința lui Hristos de unitate s-a uitat în momentul în care nu am simțit creștinismul ca fiind ființia­litatea veșniciei noastre, ci l-am impregnat cu orgoliile umane. Certuri pe cuvinte, certuri și dezbinări, anatematizări și rupturi, în loc de rugăciune agapică. Cu siguranță că Dumnezeu, în preștiința Sa, le știa, de aceea S-a rugat pentru noi, nu pentru Sine, previzualizând sângele creștinilor care va curge în istorie. Nu era necesar să curgă, dar a curs.

Erau toți adunați la masă și cuminecați din mâna Învăță­torului. Erau ultimele cuvinte în liniște și cât de cât tihnă. Știau toți că se va întâmpla ceva, dar ce anume nu puteau spune. Acolo, la masă, în cuvântarea Lui arhierească, Hristos Își expune sinteza teologiei adusă ca reve­lație și pe care a propovăduit-o timp de trei ani și jumătate. Sunt cuvintele care vor pecetlui anii de predică și învă­țătură, de minuni și taină, pe care El le-a revărsat în lume. Aceste cuvinte sunt atât de evidente și de clare. Acum trebuiau toți să simtă Dumnezeirea ­deplină a lui Hristos, pe care ­înainte doar o intuiau sau o mărturiseau fără multă convingere, căci toată această cuvântare este de fapt o rugăciune a Fiului către Tatăl ceresc pentru umanitatea creș­tină, care se va forma și va dăinui după jertfa Lui pe cruce. Niciodată Hristos nu a vorbit așa de direct cu Tatăl ceresc ca aici, la cină.

Cuvintele Lui nu mai erau cuvinte pentru această lume, pentru oamenii bolnavi și neputincioși „ca o turmă fără păstor”, ci erau cuvintele finale ale Revelației și ale Întrupării Sale. Era ultima revelație înainte de a Se jertfi. Este dialogul direct dintre Fiul și Tatăl înaintea jertfei de pe Golgota. „Părinte, a venit ceasul!” înseamnă împlinirea jertfei pentru care Hristos Se întrupase. Acest ceas care a venit avea o semantică diversă, căci însemna ceasul jertfei, dar și ceasul formării Bisericii și al începutului suferințelor ei. De aceea, acest ceas trebuia marcat de rugăciune pentru unitate și pentru apărarea creștinismului, atât de firav în acel moment. Hristos venise pentru jertfă și pentru deschiderea veșniciei cu Dumnezeu.

Hristos dă viață veșnică prin jertfa Sa

El a venit pentru a muri în locul umanității neputincioase. Cuvintele Lui timp de trei ani sunt revelație și dialog între Dumnezeu și lume, dar jertfa era elementul principal. Fără jertfă, cuvintele rămâneau simple cuvântări. Fără jertfa Lui crești­nismul devenea o filosofie sau o ideologie între multe altele. Jertfa lui Hristos deschide porțile veșniciei pentru oameni, Raiul atât de așteptat. „Preaslăvește pe Fiul Tău” arată ce finalitate are jertfa lui Hristos, prin care El se preaslăvește, iar slava Lui o reverberează peste umanitate ca tot omul să aibă șansa veș­niciei cu Dumnezeu.

Hristos are puterea de a da viață veșnică prin jertfa Sa, iar viața veșnică este „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Este sensul umanității și al întregii creații. De o istorie întreagă oamenii caută cunoașterea, crezând că ea este sensul fericirii. Din păcate, cunoașterile oamenilor au fost efemere, căci veșnicia este de fapt finalitatea noastră, nu viața de pe pământ, oricât de tentantă ar fi ea pe moment. Trăim pentru veșnicie. Uităm aceste sensuri unice și singurele adevărate și ne structurăm alte țeluri și finalități atât de efemere și de volatile. Ne uităm cu jind la clasificări de genul top 300, top 500 etc., unde oamenii își compară avuția. Mi se pare că în acel moment totul devine atât de penibil și de prozaic, încât ne pierdem vocația umană și valoarea veșniciei noastre. Topurile bogăției nu înseamnă și topul fericirii. Viața veșnică este să Îl cunoaștem pe Dumnezeu Care este sensul și fericirea noastră. Adevăratul sens al omului este deci cunoașterea, dar nu orice cunoaștere, ci cunoașterea lui Dumnezeu. Mai concret, orice cunoaștere este bună, orice știință este meritorie, dar numai dacă ea duce spre Dumnezeu, spre întărirea sensului veșniciei noastre. Adevărații oameni de știință au descoperit Adevărul, iar Adevărul i-a făcut liberi, adică le-a dat puterea de a privi liber lumea, ca pe o creație divină și ca pe un dar dat umanității de către Dumnezeu.

Ce simplă este găsirea veșniciei: să Îl cauți pe Dumnezeu peste tot, în tot ce ești și exiști, în tot ce vezi și simţi pe lângă tine! Ce ușor Îl poți găsi și ce greu ne urnim în a-L căuta! Lumea își trăiește plictiseala ei materială și ca atare nu mai are ochi spre cer. Trăim ca niște obosiți ai vieții, fără să știm că zâmbetul nostru vine de la Cel care îmbrățișează lumea. Nu mai zâmbim pentru că nu mai căutăm pe Cel care ne vrea în brațele Lui. Vrem să ne îmbrățișăm noi pe noi, într-un egoism peren. Am pierdut sensurile vieții, căci am făcut din viață sensul nostru. Or, tocmai acest lucru îl cere Hristos în rugăciunea Lui arhierească: să ne regăsim sensul, veșnicia, unitatea și bucuria. Adevărata noastră viață o regăsim ca frumusețe abia în momentul în care Îl regăsim pe Dumnezeu. Până atunci suntem căutători, alergători după efemerități și nimicuri și ne concurăm unii cu alții pentru ele.

Nu mai avem unitate pentru că în istorie am învățat prea puțin din Evanghelia iubirii. Dumnezeu a venit să ne ia pe fiecare în brațe și să ne curețe de păcat prin jertfa Sa, dar din păcate am uitat repede îmbrățișarea Lui și am uitat să ne îmbrățișăm unii pe alții. Dacă am fi avut acea ardere a iubirii, acum lumea ardea din iubire spre iubire. Sinodul IV Ecumenic, pe care Biserica îl prăznuiește în această Duminică a 6-a după Rusalii, ne arată truda pentru unitatea credinței. Trăim în dezbinări permanente, pentru că nu am înțeles și nu am ascultat această rugăciune de unire, „ca toți să fie una, Părinte”. Ne-am certat pe cuvinte și „ne-am luptat pentru credință”. Parcă era mai bine dacă ne rugăm pentru credință ca toți să fie una. De aceea, astăzi avem popoare creștine care încă se luptă între ele, fiecare argumentând lupta lui cu credința sa. De aceea, avem atâta sărăcie în lume, căci ne legăm prea tare de bogăția ei, care nu se împarte în mod egal.

Hristos Își încheie cuvântarea, apoi merge spre jertfă. Ceruse Tatălui ceresc să păzească creștinătatea, care se înfiripa pe cruce și care va avea o istorie de prigoane și mucenicie, dar va rezista. Același mesaj al jertfei ni-l transmite și nouă astăzi: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea”. Lumea se biruiește prin jertfa iubirii, prin care oamenii se transfigurează și devin teofori. Aceasta era misiunea noastră în istorie: transfigurarea umanității, starea de Tabor. Dumnezeu va face această transfigurare în veșnicie. Să ne dea El puterea de a simți acest Tabor în viața noastră, a fiecăruia, și prin lumina noastră să luminăm fețele celor de lângă noi spre veșnicie.

Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteţi citi şi:

Aduceţi Domnului pe cei aflaţi în nevoi

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vindecării slăbănogului din Capernaum

Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 17, 1-13)

Next Post

Andreea Iordăchescu, minunea de la terapie intensivă

Related Posts
Total
0
Share