,

Rugăciunea neîncetată și cunoașterea de sine

În cazul în care ești un om simplu și nu poți intra în adevărata noimă a Sfinților Părinți trezvitori ai Filocaliei, pentru rugăciunea neîncetată folosește, un mod mai simplu și nu vei cădea în înșelare. Căci unii, din păcate, nu au drept scop omorârea omului vechi, pocăința și smerenia, având mijloc ajutător asceza pentru sfințirea sufletului, pentru a simți profund păcătoșia lor și nevoia milei lui Dumnezeu și a rosti „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” cu durere dulce, ci încep cu o asceză seacă și urmăresc desfătările dumnezeiești și luminile.

Ei își înmulțesc mereu rugăciunile cu metania și se autosfințesc prin părerea de sine, făcând socoteli matematice ale rugăciunilor lor. Desigur, își fac și scăunel exact după măsură și toate celelalte, adică aplecarea capului și respirația, așa cum spun Sfinții Caliști si Grigori ai Filocaliei – în timp ce acestea sunt mijloace ajutătoare – și socotind că se află undeva aproape de sfinți, fac nenumărate șiraguri de metanii. Iar atunci când cred că s-au sfințit, îndată vine vrăjmașul și aprinde televizorul, după care urmează proorociile diavolești etc.

De aceea, fratele meu, în rugăciunea ta nu cere decât pocăință; nici lumini, nici minuni, nici proorocii, nici harisme, nimic altceva, decât pocăință. Pocăința îți va aduce smerenie, smerenia îți va aduce harul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îți va rândui prin harul sau tot ceea ce îți trebuie pentru mântuirea ta și pentru ajutorarea altor suflete.

Lucrurile sunt foarte simple și nu avem motiv să le încurcăm. În felul acesta rugăciunea o vom simți ca pe o necesitate și nu vom simți oboseală, chiar de o vom rosti de multe ori. Atunci inima noastră va simți o durere dulce rostind rugăciunea, iar Hristos ne va dărui și El mângâierea Sa cea dulce în inima noastră. Așadar, rugăciunea odihnește, nu obosește. Obosește numai atunci când nu intrăm în noima ei descoperită de Sfinții Părinți. Iar când vom simți nevoie de mila lui Dumnezeu, atunci, fără să ne silim pe noi înșine în rugăciune, aceasta foame de rugăciune ne va sili să deschidem gura asemenea unui prunc ca să sugem și vom simți în același timp siguranța pe care o simte pruncul în brațele maicii sale, bucurându-se.

Ca telegrafiști ce suntem noi, monahii, va trebui să ne aflăm într-o neîncetată legătură cu Dumnezeu și pe cât posibil, în continuă „recepție”. Iar aceasta pentru a simți mai multă siguranță, pentru ca în fiecare clipă să avem îmbelșugate puteri dumnezeiești. Desigur, vrăjmașul nu se liniștește, ci totdeauna lucrează în multe feluri. Cu toate acestea, putem să-l valorificăm și pe el prin a-l face lucrător fără plată, ca astfel să ne ajute în rugăciunea neîncetată. De pildă, atunci când ne aduce gânduri rele sau hule,să începem rugăciunea și să-i zicem lui tangalachi: „Bine că m-ai împuns că Îl uitasem pe Hristos”. Iar, atunci când facem aceasta, chiar de am vrea să-l ținem și pe tangalachi lângă noi , el nu mai stă, căci nu e prost să lucreze degeaba și să mai facă și bine sufletului nostru.

Iar de vrem să înaintăm la o lucrare mai fină, să luăm cele mai mari patimi la rând și orice greșeală săvârșită  în timpul zilei și să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu rostind: „Doamne Iisuse Hristoase…”, ca să ne slobozim de ele. În felul acesta, se dezrădăcinează patimile și rămâne și obișnuința cea bună a rugăciunii, iar nu numai cea exterioară a ei, care ne pricinuiește sentimente false și înșelare.

Așadar, când cineva vine întru cunoștința de sine, își simte marea sa păcătoșenie și își dă seama de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, atunci inima se înmoaie, oricât de împietrită ar fi ea și adevăratele lacrimi curg singure, iar omul nu se silește nici ca să se roage, nici ca să plângă. Deoarece smerenia împreună cu mărimea din suflet lucrează mereu în inimă ca niște burghie și izvoarele se înmulțesc, iar mâna lui Dumnezeu mângâie neîncetat pe copilul Său cel mărinimos care lucrează pocăința.

Când te ocupi cu păcătoșenia ta și săvârșești lucrarea cea fină, dintru început să ai nădejde în Dumnezeu. Pe aceasta să o ții strâns, ca să nu o pierzi niciodată. Păcatele care nu sunt ale firii trupești le poți analiza în amănunt, ca să te smerești. Însă cele trupești să nu le cercetezi deloc, ci numai să te socoți pe tine însuți un burduf necurat, plin de murdărie. Nici să nu îndrăznești să faci rugăciune pentru persoane care au făcut trupești, pe lângă faptul că aceasta se consideră obrăznicie, căci tu insuți nu te-ai împăcat încă cu Dumnezeu, pe deasupra vrăjmașul te va murdări cu gânduri necurate ziua, iar noaptea îți va aduce năluciri necurate și te va întina.

Dacă ți se va întâmpla așa ceva în somn, nu cerceta cele visate, nici să-ți amintești de vreo întâmplare din viața ta păcătoasă de mai înainte, din car e te-a izbăvit Dumnezeu ca pe puiul de găină din ghearele uliului, căci este primejdios. Căci, astfel vei pătimi ca acel soldat care, deși l-a păzit pe Dumnezeu de grenada vrăjmașului, după aceea el stă și analizează grenada scormonind-o, iar ea îi explodează în mâini și îi aruncă creierii în aer. La fel poate păți și un tânăr când scormonește păcatele firii trupești. De aceea, atunci când ne socotim un burduf murdar, suntem în ea mai mare siguranța.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 60-p.62.