Sfinții Părinți ai Bisericii au așezat în Canonul dinaintea săvârșirii Sfintei Liturghii sau al Împărtășirii credincioșilor și slujitorilor douăsprezece rugăciuni care ne îndeamnă, în mod special, la recunoașterea stării noastre de îndepărtare de Dumnezeu, prin care mărturisim, în același timp, dorința revenirii la El, dorul nostru de întoarcere în Casa Tatălui.
Dintre toți autorii rugăciunilor și iubitorilor vieților de sfinți, Biserica a ales în mod special unele chipuri pilduitoare. În primul rând, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, prezent cu cele mai multe rugăciuni. Cinci aparțin Sfântului Ioan Gură de Aur, două Sfântului Vasilie cel Mare, două Sfântului Simeon Metafrastul (traducătorul), două Sfântului Ioan Damaschin, iar una dintre rugăciuni îl are autor pe Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon Metafrastul mai are câteva stihuri la sfârșitul acestora, prin care-L roagă pe Dumnezeu să nu-l ardă, căci Sfânta Euharistie este foc și arde pe cei nevrednici, nădăjduind să fie curățit de întinarea sufletească.
Toate rugăciunile care preced Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului au o frumusețe deosebită și o evidentă profunzime duhovnicească. Ele ne cheamă la starea de smerenie a celor care L-au întâlnit pe Mântuitorul și au simțit Dumnezeirea Sa, iar citirea lor cu atenție este prilej de recunoaștere a decăderii noastre din starea de har prin păcatele pe care le-am săvârșit. În rugăciunea a patra, alcătuită de Sfântul Simeon Metafrastul, care este cea mai extinsă, sunt chiar enumerate o parte dintre păcatele pe care un om le-ar putea săvârși, orantul cerând iertarea acestora.
Atrage, în mod deosebit, atenția rugăciunea a șaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog, asupra cărei profunde trăiri ne invită Biserica să medităm, în anul dedicat rugăciunii şi celor care au ilustrat-o în mod desăvârşit. Este singura care-l are pe marele învăţător şi rugător isihast drept autor. Reflectăm în mod deosebit la cuvintele pline de înțelepciune, inspirate, ale acestui mare scriitor, poet și trăitor al credinței, care ne îndeamnă la ațintirea privirii noastre către Dumnezeu, la depărtarea de tot ce este efemer și amăgitor. Neascultând de un povățuitor iscusit, nu-ți dai seama de limitele tale dacă evoluezi în trăirea ta duhovnicească, nu are cine să te facă atent la scăderi și greșeli și de aceea ești în pericol.
Începutul acestei rugăciuni, a şaptea din şirul celor care se rostesc înainte de primirea Dumnezeieştii Împărtăşiri, este scăldat în smerenie, Sfântul Simeon Noul Teolog mărturisind, în urmă cu peste o mie de ani, că această rostire este săvârșită cu buze întinate și inimă pângărită, cu limbă necurată și suflet spurcat, dar Îi cere Mântuitorului Iisus Hristos să nu înlăture nici cuvintele, nici obișnuințele, nici nerușinarea, ci să-i ofere posibilitatea de a grăi cele ce voiește și, mai ales, de a face și a grăi cele ce se cuvin.
Sfântul Simeon Noul Teolog are o mărturisire tulburătoare, afirmând că a greșit mai mult decât femeia desfrânată, care, aflând unde sălășluia Domnul, a cumpărat mir și cu îndrăzneală a venit să-I ungă picioarele. După cum Mântuitorul nu a alungat-o pe aceea, Sfântul Îi cere ca nici de el să nu Se scârbească, ci să-i ofere posibilitatea să-I șteargă picioarele Lui și cu izvor de lacrimi, ca și cu niște mir de mult preț, cu îndrăzneală să le ungă. Cine oare mai are acest izvor al lacrimilor care ar putea fi înlocuit cu mirul de mare preț adus de femeia păcătoasă odinioară înaintea Domnului? Sfântul Simeon Îi cere să-l spele cu lacrimile, să-i ierte greșelile și să-i dea îndreptare. El știe că Dumnezeu cunoaște mulțimea răutăților, rănile și neputințele lui, dar, în același timp, îi știe credința, voința și suspinurile. Nu sunt uitate de Dumnezeu nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte, iar Dumnezeu Atotștiutorul cunoaște toate cele făcute de noi, chiar și cele încă nesăvârșite. Neuitarea ce vine din partea lui Dumnezeu, atenția Lui pentru cele mai mici fărâme de bunătate ce izvorăsc din noi, e pusă alături de boala „uitării” de Dumnezeu, de care Sfântul recunoaște că suferă. Câtă uitare e și în noi? Câte din cele ce facem și spunem nu sunt prilej de uitare a lui Dumnezeu?
Îi cere să vadă smerenia, osteneala și să-i ierte păcatele, încât, cu inimă curată și suflet smerit, să se împărtășească din Tainele cele preacurate și preasfinte, după cuvântul pe care Mântuitorul l-a spus: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56). Cu totul adevărat este cuvântul Stăpânului, că cel ce se împărtășește cu darurile cele dumnezeiești nu este singur, ci cu Cel care face parte din lumina cea cu trei străluciri, care luminează întreaga lume.
Pentru a nu rămâne singur, fără Dătătorul de viață, autorul mărturisește: Am îndrăznit să mă apropii cu lacrimi și sufletul zdrobit, mă rog să iau izbăvire de greșeli și să mă împărtășesc cu Trupul și Sângele Tău. Cade înaintea lui Dumnezeu și cu căldură strigă să fie primit cum a fost primit fiul cel pierdut și desfrânata, care au venit la Domnul nădăjduind că așa să fie primit și el, numindu-se desfrânat și risipitor.
Mărturisirea Sfântului Simeon Noul Teolog este cutremurătoare și se înscrie în aceeași stare de smerenie pe care a avut-o și Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Știu, Mântuitorule, că altul ca mine nu a greșit, nici nu a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Altădată, Sfântul Apostol Pavel spunea că el este cel dintâi dintre cei păcătoși (1 Timotei 1, 15).
Acest sentiment al întâietății în starea de păcătoșenie a fost preluat de la Sfântul Pavel și asumat ulterior de majoritatea autorilor de scrieri sfinte, expresia plină de smerenie a Sfântului Simeon Noul Teolog și cea a Sfântului Andrei Criteanul fiind printre cele mai cunoscute până în zilele noastre.
Autorul mai spune că își pune nădejdea în multele binefaceri ale Creatorului, bucurându-se și cutremurându-se căci cu foc se împărtășește, iarbă uscată fiind și, printr-o străină minune, se răcorește nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu se mistuia. În această stare, mintea încălzită de dorul lui Dumnezeu nu mai dă atenție gândurilor străine, inima nu se mai îngustează prin plăcerea pentru lucrurile mărginite la care se referă aceste gânduri scrise ale Sfântului Simeon, ce se încălzește de dragostea lui Dumnezeu și cântă cu foc.
Cuvintele de preacinstire și închinare pe care autorul le aduce Dumnezeului Celui cu adevărat binecuvântat încheie această scurtă mărturisire pe care Biserica a preluat-o pentru a oferi model de căință, întoarcere și smerenie înainte de Sfânta Euharistie și altora.
În plin extaz duhovnicesc, Sfântul Simeon nu face doar un simplu act de pocăință față de păcatele săvârșite, ci își mărturisește părerea de rău pentru timpul pierdut, pentru vremea în care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru perioada în care s-a depărtat de Acesta. Despărțirea de El e resimțită ca o boală, boala nedumnezeirii, care poate fi vindecată prin Euharistie, de unde și celebra sintagmă pharmakon athanasias (medicamentul nemuririi) pe care Sfântul Ignatie al Antiohiei o folosește în Epistola către Efeseni, tratând despre Sfânta Euharistie.
Avem această datorie de a învăța mereu din exemplele bune și de a ne feri de cele rele.
Tăcerea buzelor, închiderea ochilor și asurzirea urechilor sunt pentru începători, în viața duhovnicească, cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute. Mare lucru este să nu superi pe cineva cu cuvântul sau fapta, ci să-i mângâi pe cei care sunt supărați de alții, pe cât este cu putință.
Rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtășanie, cu precădere cea a Sfântului Simeon Noul Teolog, constituie model de smerenie, căință și nădejde către Preabunul Dumnezeu, Care, în nemărginita Sa dragoste, după ce ne-am mărturisit starea de nevrednicie, ne primește cu milostivire la fiecare Sfântă Liturghie, pentru a gusta din Ospățul Său dătător de viață veșnică.
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro
