– Odată m-am smintit aici, în biserica voastră. Am văzut că ardeţi la Sfânta Masă lumânări foarte mici. Eu nu las să ardă o lumânare atât de mică nici măcar în sfeşnicul de dinaintea catapetesmei. Consider aceasta ca o dispreţuire.
– Părinte, spun unii că lumânarea trebuie să ardă până jos.
– Da, să ardă până jos, dar unde? Aceasta are însemnătate. Altceva este să ardă până jos în sfeşnicele unde aprinde lumânări lumea, şi altceva este la Sfânta Masă sau la Sfânta Proscomidie. Nu trebuie să se ardă o jumătate de lumânare înlăuntrul altarului, este dispreţ. Chiar şi la policandru, deşi ajung lumânările pentru toată slujba, tot trebuie să le schimbaţi când sunt foarte mici. Iar la Sfânta Liturghie, la Ieşirea Mică şi Mare să folosiţi totdeauna lumânare mare, pentru că ea simbolizează pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul. În alte părţi sting candelele, ca să facă economie. Nu înţeleg că Dumnezeu le va trimite mari binecuvântări, atunci când vor avea evlavie faţă de El. Şi la parastase este dispreţ să se folosească lumânări subţiri, ca nişte bumbac netrebnic. Este ruşine să le daţi şi altora.
– Părinte, surorile pot arde la chiliile lor oricâte lumânări vor?
– Să ardă, ca să ardă şi pe diavolul. Nu vedeţi că arde lumea întreagă? Numai să aibă rost aprinderea lumânărilor, adică să fie însoţită de rugăciune. Este mare lucru să se lase cineva în voia lui Dumnezeu. Noi mâncăm roade dulci şi Îi oferim lui Dumnezeu în cădelniţă răşina copacilor. Mâncăm mierea şi Îi oferim lui Dumnezeu ceara, dar şi pe aceasta adesea o amestecăm cu parafină. O lumânare oferim lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru binecuvântările Sale cele bogate şi pe aceasta s-o murdărim? Ce ar fi fost dacă ne-ar fi cerut Dumnezeu să-I oferim mierea? Îmi închipui ce-am mai fi făcut atunci! I-am fi dat zeama sau puţină apă cu zahăr. Să nu ne ia Dumnezeu în serios! Omul poate face economie în toate, afară de cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie să-I ofere tot ce este mai bun, tot ce este mai curat.
– Părinte, lumea nu înţelege uşor că este lipsă de evlavie să arzi lumânări de parafină.
– Să spuneţi lumii: „Nu este bine să ardeţi lumânări de parafină în biserici nici pentru sănătatea voastră”. În felul acesta se vor gândi puţin la aceasta. Dacă biserica este mică, atunci ajungi să te sufoci. Este mai bine ca oamenii să aprindă o lumânare mică, dar să fie curată, decât o lumânare mare de parafină. Din această pricină mulţi ameţesc şi leşină în biserici. Închipuieşte-ţi să fie şi biserica mică şi să ardă şi toată această parafină!… Şi de ar fi numai aceasta! Untdelemnul care nu se poate mânca vor să-l pună la candele. Unde au ajuns oamenii! În Vechiul Testament se spune că untdelemnul care trebuia să se folosească pentru Templu trebuia să fie făcut din măslinele adunate din copaci, nu din cele căzute pe jos. Oare Dumnezeu are nevoie de untdelemn sau de tămâie? Nu, dar El se înduioşează pentru că ele reprezintă un prinos prin care se exprimă recunoştinţa şi dragostea omului faţă de El. La Sinai m-a impresionat următorul fapt: beduinii, sărmanii, nu au nimic ce să ofere. Şi iată, iau o pietricică ce diferă puţin de celelalte sau dacă află în vreo crăpătură două-trei frunzuliţe, le iau, urcă sus la piatra pe care a lovit-o Moise cu toiagul şi din care a ieşit apă şi le lasă acolo. Sau mamele care alăptează merg şi picură puţin lapte acolo, cu gândul: „Să-mi dea Dumnezeu lapte, ca să-mi alăptez copilul”. Vezi ce recunoştinţă au! Şi aceasta nu este puţin lucru. Iar noi ce facem?! Ne vor judeca aceşti oameni. Lăsau acolo sus lemnişoare, frunzuliţe, pietricele… Dumnezeu are nevoie de acestea? Nicidecum, însă Dumnezeu ajută atunci când vede inima cea bună, intenţia cea bună. Astfel se exprimă intenţia cea bună.
– Părinte, atunci când aprindem o lumânare, să spunem că o facem în cutare scop?
– O aprinzi. Dar unde o trimiţi? N-o trimiţi undeva? Prin lumânare cerem ceva de la Dumnezeu. Când o aprinzi şi spui: „Pentru cei ce suferă trupeşte şi sufleteşte şi pentru cei ce au mai mare nevoie”, în aceştia sunt cuprinşi şi viii şi morţii. Ştii câtă odihnă simt cei adormiţi atunci când aprindem o lumânare pentru ei? Astfel dobândeşte cineva comuniune duhovnicească şi cu cei vii şi cu cei adormiţi. Lumânarea, în puţine cuvinte, este o antenă ce ne pune în legătură cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiţi etc.
– Părinte, dar tămâia de ce o ardem?
– O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Îl slăvim şi Îi arătăm recunoştinţă pentru marile Lui faceri de bine săvârşite în toată lumea. Tămâia este şi ea un prinos. Şi după ce o oferim lui Dumnezeu şi Sfinţilor tămâind icoanele, tămâiem după aceea şi icoanele vii ale lui Dumnezeu, adică pe oameni. Să puneţi inimă în toate, fie că cereţi ceva lui Dumnezeu, fie că Îi mulţumiţi. Prin lumânare spun: „Dumnezeul meu, Îţi cer cu toată inima mea să-mi împlineşti o cerere”. Iar prin tămâie spun: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, cu toată inima pentru toate darurile Tale. Îţi mulţumesc că-mi ierţi multele mele păcate şi nerecunoştinţa lumii şi nerecunoştinţa mea cea multă!”. Pe cât puteţi, să cultivaţi evlavia şi străpungerea de inimă. Acestea vor ajuta să primiţi harul lui Dumnezeu. Pentru că de are cineva evlavie şi străpungere de inimă şi este şi smerit, primeşte harul dumnezeiesc. Iar dacă nu are evlavie şi smerenie, harul lui Dumnezeu nu se apropie de el. Ce spune Scriptura? Către cine voi căuta, fără numai către cel smerit şi blând şi care se cutremură de cuvintele Mele[1].
[1] Is. 66, 2.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
