Anul trecut, când treceam pe la alimentara din colț, totdeauna la ușă erau niște copilași șugubeți, bruneței, care stau și se uită atent. Nu cerșesc, nu țipă, nu te hărțuie, nu sunt scârboși. Au până în zece ani.
De obicei, nu le dau bani, că ajung pe gâtlejul însetat de bere al tatălui. Îi întreb: ce vreți? Și le aduc, bineînțeles dacă nu e prea scump.
Copiii mă știu și zic înainte de a întreba: înghețată, bomboane, ciocolată etc.
Unul oacheș, odată, a vrut o bucată de salam, să i-o ducă pe șest la sora lui bolnavă. Altul cere mereu brânză topită, de aia la calup.
Mă rog. Într-o zi, copiii au sărit pe mine, m-au luat de mână, le-am dat bunătăți. Seara, m-a mușcat un păianjen, ceva, că mă mânca antebrațul. Dar mușcăturile erau mai multe. Aveam vreo zece bubițe.
A doua zi, mă mânca mâna, ceva de speriat. Am zburat la un cabinet dermatologic privat, din Constanța. Nu știam că era de dermato-venerice. Erau acolo mulți în așteptare, plus două prostituate, cred, după bentița în loc de fustă, un nene alcolist, toți cu probleme venerice, sifilis, chestii. Nasol.
La un moment dat, asistenta iese: să intre părintele. Am intrat în pământ de rușine. Ochii mustrători ai oamenilor mă șfichiuiau. O mamaie șoptește: i-a cam plăcut…
Înăuntru, asistenta plictisită: vă dezbrăcați pentru consult.
Eu: știți, eu la mână am probleme. Niște bube.
Doamna doctor se uită pe bubițe și zice: Părinte, aveți ditamai râia. Am făcut ochii mari, am plecat capul și am zis: am niște țigănei cărora le dau daruri.
Părinte, zise doctora severă, spălat pe mâini cât de des.
Mi-a trecut în câteva zile cu o cremă sulfuroasă (le-am dat și lor, cremă, nu râie).
Acuma când le dau dulciuri, le dau așa din vârful degetelor, de la ce rușine am pățit.
